Join the new world

Civilizația, ca concept, este definită ca fiind o stare avansată a unei societăți, care posedă unitate istorică și culturală, având o ierarhie socială, o formă de comunicare sub formă scrisă, dominație asupra mediului natural în care este localizată. Apariția civilizației este asociată cu perioada finală a revoluției neolitică, un proces cumulativ și încet care a avut loc independent în diferite locații de pe glob între anii 10000 și 3000 î.e.n. Odată cu apariția elite guvernante și a statului, implicit, acest proces a primit un impuls și a avansat rapid, culminând cu revoluția urbană, ce a marcat apariția agriculturii stabile și a domesticirii animalelor, favorizând dezvoltarea orașelor și a economiei necesare pentru a le susține. Această revoluție a fost asociată cu monopolul statului și violența, apariția claselor de războinici și a războaielor endemice, cât și dezvoltarea rapidă a ierarhiilor și o scădere a statutului femeii în societate. Definitivarea acestei apariții se face în Epoca Fierului, unde sub influența sistemului monetar, apariția imperiilor mari și a noilor religii bine definite, de asemenea și folosirii fierului pe scară largă, apar schimbări sociale în lumea cunoscută (zona Mediteraneană, Orientul Îndepărtat). De acum, civilizația este definită și prin alte caracteristici socio-politico-economice, cum ar fi urbanizarea, centralizarea puterii politice, agricultura de subzistență, ideologii de specializare a forței de muncă, a progresului și a supremației, arhitectura monumentală, taxele, etc.

Secolul 20 a adus cu sine nu numai avansul tehnologiei la loc de glorie în societatea umană, ci și îmbinarea diferitelor civilizații într-una globală, un amalgam de culturi, viziuni și temperamente care sub spectrul istoriei, n-ar trebui apropiate. Internetul și rețelele telefonice mobile ale secolului 21 au cimentuit această legătură permanentă globală. În prezent, umanitatea este un organism de sine stătător, pluricelular, dar care o să trebuiască să asculte de imuabila lege a istoriei. Nimic nu rezistă pentru totdeauna. În trecut, o multitudine de civilizații au dispărut în negura timpului, dar ca urmare a globalizării omenirii, dispariția actualei civilizații echivalează cu dispariția omenirii. Civilizația modernă este fondată involuntar pe fundația civilizațiilor antice, fundație neadaptată cerințelor de supraviețuire și însuși conceptele pe care se bazează, un miraj.

1. Statul

Putem defini statul drept „principala instituție prin care se exercită puterea politică în cadrul unei societăți, în limitele unui anumit teritoriu strict delimitat prin frontiere, de către un grup organizat minoritar care își impune voința sa asupra majorității privind modul de organizare și conducere a respectivei societăți” (Nicolae Frigioiu, Politologie și doctrine politice, Volumul I, Editura Economică, 2007). De aici putem extrage patru caracteristici esențiale ale statului, în strânsă legătură cu conceptul de civilizație: 1. sedentarizarea populației; 2. instituționalizarea și centralizarea puterii politice; 3. formă de organizare și conducere a comunităților umane; 4. existența unui grup conducător cu atribuții de guvernare.

1.1. Orașul

Sedentarizarea populației a apărut, după cum am amintit și mai sus, ca urmare a apariției agriculturii și a dus la apariția orașelor, conglomerate permanente unde rezidează un număr mare de oameni, având o densitatea mare de locuitori pe metru pătrat. În „The City in History: Its Origins, Its Transformations, and Its Prospects”, Lewis Mumford enunță că orașele au apărut ca urmare a evoluției satelor în fortărețe al căror principal rol era anihilarea inamicului, rezultând o competiție de forțe, între nevoia de a hrăni progresul social și cea de a mobiliza oamenii pentru luptă. Orașele moderne se bazează pe aceiași schemă a fortăreței: în centrul vital avem birourile, locul unde rezidează partea de management a economiei locale, instituțiile statului, locuințele elitei; în jurul acestui centru avem piețele de desfacere, locuințele clasei de jos (tenements); iar la periferie sunt suburbiile, niște localități în oglindă a orașului, unde rezidează clasa de mijloc, fermele și fabricile. Se observă o tendință de a reveni la orașele-state din Antichitate. În SUA, există 41 de orașe independente, fiecare dintre ele răspunzând doar în fața guvernului federal, și nu în fața autorităților ale comitatului în care se situează. Alegerea de a nu îngloba unele orașe în sistemul de organizare naționale evocă tendința din ce în ce mai accentuată de a acorda independență de guvernare orașelor, care va culmina, după părerea unor futurologi și scriitori de SF (curentul cyber punk) în orașe-stat moderne, entități suverane echivalente cu o țară, conduse de o elită aparținând, de cele mai multe ori, sau reprezentând mari corporații internaționale. Un exemplu (experiment involuntar) proeminent al acestei tendințe a fost orașul Kowloon, situat lângă Hong Kong. Fost fort chinez, Orașul Îngrădit așa cum a fost supranumit, a devenit o enclavă independentă în 1898 odată cu tratatul dintre britanici și chinezi care a creat Hong Kong. După Al Doilea Război Mondial s-a situat într-o zonă „no-man’s land”, nici o putere exercitându-și controlul.



Când a fost demolat în 1990 de către autoritățile din Hong Kong, 33,000 de oameni locuiau în cei 2.6 ha pe care le ocupa. Extrapolând, densitatea sa era de 1,255,000 locuitori pe kilometru pătrat ( New York având una de 10,726 loc. pe km pătrat).
Odată cu începutul privatizării serviciilor orașului, emerge și problema care era până acum câteva decenii aparținea exclusiv entităților comerciale, și anume goana după profit. În iulie 2010, Maywood, California, și-a concediat toți bugetarii și a concesionat serviciile unui oraș apropiat, Bell, California. Până în septembrie, când un scandal legat de salarii și pensii a erupt, având ca urmare concedierea unor înalți oficiali și lăsând orașul să se descurce singur, căutându-și alți contractori. În teorie, ideea de contractare a serviciilor publice către companii private pentru a scădea costurile este una logică. Multe state și guverne locale au identificat sute de milioane de dolari în economii prin această soluție încă din anii ’80. Dar nu tot timpul aceste contracte dau roade, Texas pierzând 863 de milioane de dolari într-un parteneriat de acest gen cu IBM, în 2009, ca urmare a personalului ineficient și a serviciilor proaste pe care un audit le-a evidențiat în cadrul Departamentului de Resurse Informatice. De asemenea, privatizarea serviciilor care se ocupă direct cu bunăstarea cetățenilor nu este o idee bună; contractând forțele de poliție și spitalele unor entități economice, ale căror prime obiective se definesc ca fiind creșterea dividentelor și asigurând fericirea investitorilor, autoritățile nu pot controla crizele variate care apar în orașele în cauză ca urmare a renunțarea controlului asupra forțelor de ordine. De asemenea, poliția privată ar avea alte interese situate în afara protejării claselor sociale de jos, pe când cea guvernamentală nu face (sau nu ar trebui să facă) această distincție bazată pe venit. Printre țările care au început deja acest proces, se numără SUA și Marea Britanie, având contracte ce depășesc câteva miliarde de dolari (euro). În prezent, industria privată de securitate din SUA numără 1,5 milioane de angajați și cheltuieli în valoare de 52 de miliarde de dolari. În contrast, forțele publice de poliție numără aproximativ 600,000 de oameni și cheltuie 30 de miliarde de dolari.