Join the new world

În articolul precedent, mânat de sentimente, mi-am încălcat oarecum strategia pe care o folosesc de mulţi ani pentru a-mi atinge scopul personal dar, mai ales, acela de a-i ajuta pe cei din jurul meu, prin diferiţi impulşi, să influenţeze un mod de gândire total neconvenţional.
Unii o vor numi manipulare ceea ce sună urât. Niciodată nu am vrut să impun anumite ideologii şi crezuri obscure. Intenţia mea a fost mai degrabă de a forţa subconştientul celor care mă citesc să se elibereze de prejudecăţi şi standarde mărunte şi false. Că am făcut-o câteodată violent şi chiar murdar pentru asta îmi cer scuze. A fost doar un soi de limbaj mai uşor de perceput de către unii dintre dvs. Un limbaj mai uman.

Fiecare avem un scop personal în viaţă chiar dacă nu ne dăm seama. Cei mai mulţi dintre noi însă nu-şi construiesc şi o strategie/plan pentru atingerea acelui scop. O fac instinctiv, haotic, păstrând totuşi în fata bucăţică de zahăr sau morcovul din fata măgarului care-i menţine pe linia de plutire şi care le indica direcţia - SCOPUL.
Există şi o mare parte din noi care spun că nu au nici un scop precis. Oameni pentru care "trăieşte clipa" pare să nu reprezinte un scop în sine ci un mod de viaţă prin care tratează totul "on a day by day basis". Nu e nimic rău în asta. Dimpotrivă! Aceştia sunt oamenii cu cel mai precis şi mai bine definit scop în viaţă.

Încerc să nu folosesc vorbe mari, limbaj de lemn, lozinci (whateva') ca să vă pot spune care este scopul meu personal în viaţă. E greu să formulezi o idee simplă şi frumoasă care a trecut prin filtrul gurilor murdare ale atâtor cretini manipulatori, demagogi perverşi, politicieni proxeneţi şi idioate cu banderole de Miss care declară în cor: "I fight for peace in the world!". Punând în această lozincă tot atâta suflet cât ar pune în înghiţirea unui hamburger sau într-o căcare bună.

De mic copil am descoperit că lumea asta nu este exact aşa cum ne-o zugrăvesc alţii sau cum o vedem noi prin ochelarii educaţiei pe care CEILALŢI încearcă să ne-o bage pe gât. Am descoperit că nici un lucru nu este perceput la fel de doi indivizi care sunt aşezaţi în poziţii diferite faţă de acel lucru. Că lumina cade diferit şi da nuanţe diferite aceluiaşi obiect şi că orice moment istoric este relatat de un observator în funcţie de educaţia, interesele şi mentalitatea sa în acel moment.
Am descoperit că adevărul absolut este o prostie şi folosirea expresiei "eu am dreptate" este cea mai perversă chestie folosită de fiinţa raţională numită om.

Concomitent, am descoperit enunţul filozofic: "Dacă vrei să schimbi lumea începe cu tine". Păi... şi atunci... "ce am de făcut?" - m-am întrebat. Pentru că, mă gândeam eu, din momentul în care am descoperit că AVEM O PROBLEMĂ nu mai aveam nici o scuză în a nu încerca să rezolv acea problemă.

Dar ca să găsesc o rezolvare trebuia să cunosc toate datele problemei. Şi aici am căzut în propria mea capcană. Dar la vârsta aceea fragedă nu aveam cum să îmi dau seama.

Aşa că am început să caut cu o foame teribilă. Am citit tot ce mi-a căzut în mână. La început am fost foarte lejer şi chiar dacă sursa de informaţie era limitată de restricţiile regimului şi de cenzură, necesară supravieţuirii acestuia, tot aveam la dispoziţie biblioteci şi materiale cu tonele.
Cu timpul, acestea au început să se împuţineze. La 13 ani citisem tot ce era de citit în biblioteca municipală la secţia de copii şi am avut norocul să dau peste o bibliotecară inimoasă care mi-a înlesnit accesul la secţia pentru adulţi cu toate că limită era stabilită la vârsta de 14 ani. La 18 ani am dat-o gata şi pe asta. Şi am dat gata inclusiv cărţile de specialitate din care nu ştiu dacă pot reproduce 10% dar care uneori, în anumite situaţii îmi creează un sentiment de deja vu şi am capacitatea de a înţelege anumite fenomene şi reacţii fără să îmi dau seama ce, cum şi de unde îmi vin ideile.
După aceea am trecut la alte "biblioteci". Foamea, în loc să mi se astâmpere devenea tot mai persistenta cu cât săpăm mai adânc. Până după '90 când Internetul mi-a deschis o altă lume şi mi-a oferit o "bibliotecă" ceva mai mare.

În tot acest timp, periodic, mă schimbam.
Uneori parţial alteori dramatic şi deseori reveneam la convingerile mele de dinainte. În funcţie de ce citeam şi de filozoful peste care dădeam. Am fost rând pe rân😛 ateu convins, protestant, ortodox, darwinist, mozaic, budist, liberal, socialist, naţionalist, hippy şi cabalist. Şi toate acestea în ideea pe care am spus-o la început: "Dacă vrei să schimbi lumea... bla, bla, bla..."

Eu m-am schimbat de sute de ori dar lumea continua să rămână aceeaşi. Omul continuă şi acum să lupte împotriva propriei existente şi a propriilor sale definiţii.
Într-un târziu am realizat tristul adevăr: căutarea asta febrilă, întinsă pe mai multe decade nu m-a dus nicăieri. Dimpotrivă! M-a băgat şi mai tare în ceaţă. Cu cât pătrundeam mai adânc acest păcat al cunoaşterii cu atât deveneam mai nesigur. Mai neliniştit.

Şi a venit şi momentul revelaţiei. Din întâmplare... cum altfel?!

Acum vreo 10 ani, mă aflam la cineva în vizită şi discutăm cu nişte prieteni despre adevărul absolut. Nimic concret şi cam aceleaşi lăbării de care hard-diskul meu cerebral era deja plin. Printre cei prezenţi erau doi tipi care nu vorbeau mult dar care se pare erau "vedetele" grupului. Până şi rostul acelei întâlniri le era de fapt dedicat. Ulterior am aflat că indivizii dispăruseră cu 10 ani în urmă din viaţa publică şi nimeni nu ştiuse nimic despre soarta lor până în urmă cu câteva săptămâni când, brusc, au apărut din nou ca şi când n-ar fi fost plecaţi niciodată. Nu voiau să spună nimănui unde au fost şi ce au făcut chiar dacă familia îi considera demult morţi. În zece ani nu au trimis nici măcar un mesaj scurt, un telefon sau scrisoare. Mister total.
Nu ar fi fost ceva atât de extraordinar dacă tipii nu ar fi fost amândoi nişte genii în matematică şi fizică, curtaţi încă din studenţie de cele mai prestigioase universităţi, organizaţii şi firme internaţionale. Toate predicţiile ducând către o carieră de prestigiu pentru cei doi studenţi. Într-o bună zi pur şi simplu s-au evaporat şi au apărut după 10 ani. Şi nici asta nu ar fi fost ceva ieşit din comun dacă primul lucru pe care l-au făcut după sosire nu ar fi fost să se angajeze amândoi la un restaurant ca simpli chelneri, refuzând orice altă ofertă şi abandonând orice "vis" către o carieră "de succes".

Recunosc că tipii mă fascinau. Nu prin ceea ce ziceau. Practic nu ziceau mai nimic. Luau totul în glumă, beau bere şi fumau că doi turci. NU se prea lăsau antrenaţi în discuţii cu toate că geniul lor se citea şi în felul în care râgâiau sau îşi ştergeau mustaţa de spumă. Era ceva totuşi... ceva ce nu puteam să ating, pe ce să pun degetul.
Până la urmă, l-am întrebat pe unul din ei care este părerea lui despre natura umană şi scopul pe care omul îl are în viaţă. Tipul a izbucnit în râs şi mi-a spus:
- I think... NO... I am sure!... That everything îs a very nice and beautiful... BULSHIT! Şi a râs mai departe.
- Nu înţeleg... - Am spus eu înţepat.
- Este simplu. Mi-a răspuns prietenul lui, zâmbind. Scopul îl vei înţelege când vei stabili exact şi in mod obiectiv ce este natura umană. Şi pentru că eşti om nu vei putea fii niciodată obiectiv. Concluzia: nu vei afla niciodată ce scop ai în viaţă dacă nu vei afla CINE ŞI CE EŞTI. Ori asta nu poate să ţi-o spună nici o fiinţă umană. Poţi să stabileşti natura unui bou şi să deduci scopul lui aproximativ pentru că poţi să te detaşezi de nevoile lui egoiste şi personale dar nu poţi avea încredere în obiectivismul tău ca să te analizezi personal. Ori ca să intelegi natura umană ar trebui să fii tu însuţi o fiinţă ne-umană sau un bou suficient de inteligent încât să te intereseze şi altceva decât rumegatul, iarba verde şi vitele sexy.

Am tăcut.

Ceilalţi s-au lansat în discuţii aprinse dar sterile, recunosc, dar eu nu mai puteam să particip. Într-un târziu m-am ridicat şi m-am dus într-un colţ pe o sofa, pretinzând că mă uit la televizor. La un moment dat, uitându-mă la ceilalţi am observat că cei doi mă fixau de departe. La un moment dat s-au uitat unul la celălalt, s-au ridicat simultan şi au venit să se aşeze lângă mine.
- De ce taci? - M-a întrebat tipul care a râs de mine.
- Mă gândesc - am răspuns eu.
- La ce?
- Mă gândesc că niciodată nu voi găsi un "bou" suficient de inteligent ca să mă poată lămuri. I-am răspuns jumătate în glumă.
- Greşit! - Mi-a spus celălalt. Îl vei găsi până la urmă.
- Voi... l-aţi găsit? - Am întrebat eu timid.

Nu mi-au răspuns. Au zâmbit doar. S-au ridicat, au salutat gazdele şi au plecat. Nu i-am mai întâlnit niciodată.

După câteva săptămâni, ajutat şi de câteva circumstanţe independente şi secundare, mi-am dat demisia din postul de profesor, am lăsat de-o parte şi un post pe care eram angajat cu un sfert de normă la o agenţie guvernamentală din Suedia. O chestie la care mulţi doar visau şi... am început să mă ocup cu creşterea cailor.
99% dintre cei care mă citiţi acum veţi spune că sunt un nebun şi nu vă condamn. Şi eu mi-o spun destul de des... Dar din acel moment vă asigur că am făcut adevărata schimbare care ar avea şanse să schimbe lumea. Si nu-mi pare rau.
Pare exagerat? Pare pretenţios? Nebunesc?
Da! Pare... Dar nu e! Va asigur. Şi dacă veţi avea răbdarea să mă citiţi în continuare veţi afla şi de ce. Deoarece de azi înainte voi fi cinstit cu voi şi am să las deoparte experimentul social căruia v-am supus şi m-am supus în aceşti ani de joc. Am să las pentru moment cojocul de trol pădurar şi drujba şi am să împart cu voi comoara pe care am descoperit-o.

În următoarele "episoade" am să vă destăinui concluziile mele până azi. NU concluzii de o viaţă pentru că nu am murit încă. Dar am să vă povestesc cum am găsit "boul inteligent" şi ce lucruri extraordinare mi-a spus acesta.

Sper să aveţi răbdare pentru că e o poveste lungă şi complicată... dar foarte interesantă, zic eu. Cine ştie? Câţiva dintre dvs vor găsi poate anumite scurtături şi nu vor mai căuta orbeşte cum am făcut eu. Posibil.

Cam asta a fost introducerea... Va urma "povestea". Staţi pe aproape🙂

Briga.