Join the new world

Anul I, Numărul XXXVI (Ziua erepublik: MDCCCLXXI)

Ziua de Crăciun nu părea să fie deloc veselă. Ceaţa pusese stăpânire pe oraş, iar cei câţiva oameni care se încumetaseră să iasă din casă în jurul orei opt, nu puteau vedea la o distanţă mai mare de treizeci de metri.

Sobrul profesor de şaizeci de ani, care se prezenta la cimitir în fiecare marţi în ultimii patru ani de când soţia îi murise pe neaşteptate, se apropia de strada pe care trebuia să o traverseze ştiind că peste câţiva metri va trebui să treacă şi peste calea ferată care separa cimitirul de restul oraşului. Îşi aruncă privirea în stânga, dar aproape îi fu imposibil să vadă ceva, mai ales că nu îşi luase nici ochelarii de vedere. Se uită în partea dreaptă, dar nici de acolo nu vedea venind vreo maşină. Se uită la coroana mică, din plastic pe care o cumpărase de acum o săptămână. Culorile margaretelor erau de un roşu aprins care contrastau destul de puternic cu verdele bradului, din plastic şi el, pe care se sprijinea. Aproape că îi venea să o arunce la containerul care era la cinci metri de el, dar îşi aminti că în urmă cu patru ani îşi promisese că va veni săptămânal la cimitir. Chiar aranjase la şcoală să înceapă orele puţin mai târziu.

Peste drum văzu pe cineva care îşi aprinse o ţigară. Era bătrâna care îşi făcea veacul prin zonă: vindea flori, vâsc, iconiţe sau orice altceva credea ea că îi trebuie unuia care ajunge la cimitir. Vadul era foarte bun întrucât biserica, aflată la mai puţin de două sute de metri de cimitir, oferea destule „oportunităţi de afaceri”.

Se uită din nou în stânga. Patru luminţe se târau leneşe pe drum. Aşteptă ca maşina să treacă şi se îndreptă şi el spre bătrână.

- Crăciun fericit! îi spuse bătrâna privindu-l pe profesor.

- Fericit pe naiba! replică acid profesorul.

- De ce vii în fiecare săptămână dacă îţi faci rău? Te văd aici şi nu înţeleg de ce trebuie să te torturezi în halul ăsta.

- Aşa mi-am promis, că voi veni aici săptămânal.

Bătrâna privi peste calea ferată şi arătă cu mâna spre cimitir.

- Ce te aşteaptă acolo?

Profesorul se uită şi el şi nu distinse aproape nimic din cauza ceţii. Întrebarea bătrânei însă, i se păruse ciudată. Nu pentru că nu avea sens, ci pentru că el nu se întrebase nicodată asta.

- Habar nu am! Acolo mi-am îngropat soţia.

- Şi de ce nu o laşi să aibă linişte? A plecat, şi-a terminat treaba aici. Tu însă nu.

Profesorul se uită în ochii bătrânei, iar aceasta înţelesese repede:

- Ai impresia că ai abandonat-o! Asta e lupta ta însă, nu a ei. Tu trebuie să continui să-ţi duci viaţa. Consideră că ea nici măcar nu e acolo.

- Cum aş putea să fac asta? strigă revoltat profesorul. E parte din viaţa mea.

- Dar nu e viaţa ta. Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi o zi nouă.

- Dar ea nu mai e cu mine.

Bătrâna trase cu sete din ţigară şi apoi slobozi fumul care se confunda cu ceaţa.

- Vin aici de ani de zile, spuse bătrâna, şi văd aceleaşi feţe de multe ori. Unele se mai schimbă, altele sunt complet noi, dar de cele mai multe ori sunt aceleaşi. Caută răspunsuri aici unde nu le vor găsi niciodată. Speră că viaţa lor va căpăta un alt sens dacă vin şi plâng aici unde sufletul nu mai este, ci numai un corp care se descompune. Dar nu se uită în jur să vadă minunăţia care îi înconjoară. Eu le zâmbesc de fiecare dată ca şi cum i-aş vedea pentru prima dată. Îmi imaginez că viaţa lor s-a schimbat faţă de ziua de ieri. Nu conteză cum, dar sper că li s-a schimbat măcar un pic. Mie mi se schimbă în fiecare zi, chiar dacă suferinţa trece calea ferată şi se întoarce în acelaşi chip. De la fiecare învăţ câte ceva şi mă îmbogăţesc de fiecare dată. Sigur, unii mă înjură, dar e felul lor de a fi. Din păcate nu se văd pe ei, pentru că fiecare înjurătură de-a lor arată cum sunt ei. Se critică de fapt pe ei, dar nu îşi dau seama de asta. Eu îi iau ca atare şi le mulţumesc pentru că experienţa trăită e chiar interesantă. Şi asta cred că ar trebui să facem cu toţii, să ne bucurăm de fiecare moment, să râdem şi să iubim tot ceea ce e în jurul nostru.

Profesorul privi încă o dată coroniţa pe care o avea, apoi i-o întinse bătrânei, îşi ridică gulerul hainei, îşi îndesă mâinile în buzunar şi se îndreptă spre stradă, renunţând să mai meargă la cimitir în acea zi.

Din spate, bătrâna îi mai strigă o dată:

- Să iubim tot ceea ce e în jurul nostru.