făină

Day 5,964, 11:30 • Published in Romania Romania • by IntoOblivion

Primăvara în Osaka era uimitor de frumoasă, ca întotdeauna. Cireșii, parcă împachetați în vată de zahăr, gata de livrare înspre un vis, mărgineau cărarea spre dojo. De unde ședea ea, putea vedea palidul felinar luminând încăperea.

Să tot fi trecut două luni, deși universul avea prea multe socoteli de ținut și sigur ar fi spus că erau vreo trei. Nici ei nu îi era prea clar cât, pentru că nu avea cu ce măsura exact – nopțile veneau și treceau și veneau iar. Își amintea vag ultimul consult înainte de naștere, când bătrânul medic de familie nu putu să îi spună dacă nou-născutul avea să fie băiat.

Își netezi chimonoul, înddoidu-i mătasea rigidă sub genunchi pentru că se făcuse răcoare - ar fi fost bine dacă ar fi pus o pătură pe banca de lemn. Încă se simțea slăbită și îi prindeau bine aceste momente de singurătate, încercând să își șteargă din memorie o mulțime de lucruri. Ce anume, ar fi întrebat Mochi, dacă ar fi fost lângă ea. De pildă, ar fi răspuns, oglindidu-se în ochișorii ei negri și oblici și îndepărtând o petală de floare de cireș, pe servitoarea care înfățase o mulțime de perne mari de care să se sprijine, pregătise așternutul alb pentru naștere dar ascunsese sub el lădița umplută cu făină și o împinsese iute sub pat. Nu văzuse această mișcare bruscă a servitoarei, nu avea cum, ea era lac de apă, pe jumătate leșinată și înnebunită de frica ivirii unei fete care, conform tradiției, era doar o povară pentru familie.

În același timp, pe măsură ce se întuneca, încerca să își întipărească adânc în memorie mișcarea pe care o făcuse copilul, trasând un semicerc peste ea, de la moașă la servitoare, arc în care ea apucase doar să îi atingă mânuța moale preț de o secundă. O catifea caldă ce o învelea și o proteja, ceea ce ea nu putuse face pentru copilă. Închise ochii.

Aceste plimbări prin grădină îi erau permise. Șezând cu spatele la casă, nu era nimeni obligat să își dea seama ce simte ea. Îi plăceau, mai cu seamă, clipele de răgaz pe marginea lacului în care infloreau stele de nuferi. În mâna stângă strângea adesea caleidoscopul cumpărat de la un negustor, pentru copil, rotindu-l cu atenție de la stânga la dreapta, tocmai când soarele se ascundea după colină. I se părea ca spărturile de sticlă seamănă cu ea.

În semintuneric, brațul drept se scufunda, imposibil de văzut din casă și mascat de mâneca largă, în oglinda apei. Uneori mâneca i se uda și se îngreuna ca un clopot, dar ea tot întindea palma albă pe sub frunzele lucioase de nufăr și aștepta. Oricum, nimeni nu și-ar fi dat seama de ce atingerea unui crap koi, atât de scurtă și de delicată, îi umplea ochii de lacrimi și de un dor, dor, dor.



(pentru galadrael, iertare)