Join the new world

Imediat după Valentine’s, pe optșpce, se prăpădi vecinul Michelangelo.

Altfel, un indvid de treabă, veșnic acoperit de praf, cu ochii mijiți nu atât datorită pulberii fine ce îi acoperea mereu fața, cât atenției cu care observa fiecare detaliu al lumii.

De câte ori ea trecea pe lângă el, vecinul meu îi arunca privirea aceea de artist ingâdurat, cumpănind la rece proporții și rații între talia și șoldurile ei.

Bunăoară, Michelangelo fusese cel care îmi sugerase, discret, să cumpăr fetii ceva ca să îmi arăt dragostea. Văzuse în ochii ei, într-o dimineață, dorința de a-și lua tălpășița de lângă mine (cămăruța mea inghesuita nu oferea prea multe, ce-i drept) și trebuia să fiu pregătit să parez această mișcare ‘neașteptată’.

Tot el mă imploră într-o dimineață să o conving să îi stea de model, având forme‘acceptabile’, zicea el. Carevasăzică, nu o credea destul de drăguță și, sincer să fiu, nici statuia nu îi făcea cinste. Scobitura omoplatilor, așa cum stătea ea acolo înfășurată într-o mantie fluidă, sănii mici și rotunzi, plica moale a cotului... parcă nici unele din aceste anatomii nu erau ale ei. Imediat l-am bănuit de mediocritate.

Totuși, când ea apăru la gât cu un pandantiv de piatră șlefuită, nu am zis nimic. Michelangelo era prietenul meu și îl respectam, ba chiar ne respectam reciproc. Eram convins că era destul de nesuferit și de aceea ea îi făcea acest hatâr, mai mult în silă, să îi pozeze. O auzeam cum chicotea forțat la glumele lui nesărate, cum se plângea de frig sau cum îl ruga să nu o sculpteze urâtă.

Și apoi, după 14, Michelangelo se prăpădi subit și ea plânse toată ziua, închisă în odaie. Avea inima bună și milostivă. Era sleită de puteri dar cu toate astea tot se strecură pe seară în atelier și se întoarse în brațe cu mica statuie înfășurată în cârpe.

-Pentru zile negre, zise ea și o ascunse sub pat. Și mai negre.