Join the new world

Vi s-a întâmplat vreodată să vă treziți brusc în creierii nopții cu sentimentul că vă privește cineva? Căutând în jur, ați văzut doi ochi fosforescenți fixându-vă neînduplecați? Buimăciți de somn, ați crezut, probabil, că aveți de-a face cu o fantomă, un extraterestru sau cine știe ce dihanie necunoscută, ieșită din cel mai negru coșmar? Ei bine, nu. Ați avut nevoie de câteva secunde pentru a vă aminti că sunteți acasă, în siguranță, și ochii aceia fantastici aparțin pisicii dumneavoastră. Poate că nu ați fi reușit să înțelegeți totul atât de repede dacă, exact în momentul când panica începuse să vă grăbească bătăile inimii, o lăbuță prietenoasă nu vi s-ar fi lipit de piept, liniștindu-vă. Și atunci v-ați simțit recunoscători.

O astfel de revelație trebuie să fi avut Hiro Arikawa când a purces la scris Memoriile unui motan călător . Îți trebuie un curaj de-a dreptul motănesc pentru a te arunca pe o temă în care alții și-au înfipt deja ghearele și au smotocit-o atât de bine, încât au zburat fulgii din ea peste mări și țări. Asta numai dacă ne gândim la Natsume Sōseki, de altfel citat pe prima pagină a romanului, deși nici Haruki Murakami nu este de neglijat. Și am numit doar doi compatrioți ai autoarei.

Pe ce s-o fi bazat Hiro Arikawa? Se știe că un sincer miau nu este suficient pentru a reuși în viață. Nici nu e vorba numai de atât în cartea ei, deși despre tertipurile pisicești se poate spune orice, numai că ar lipsi de aici nu. Personajul principal este un motan vagabond cu aere de superioritate în ciuda condiției lui sociale precare, independent și destul de viclean pentru a îndupleca un trecător deocamdată anonim să-i aducă hrană. Prietenia lor debutează bineînțeles nesincer din partea felinei care, în timp ce era hrănită, mustăcea critici aspre la adresa bipedului. Chiar și așa, ar fi mers mult timp pe același făgaș dacă o mașină nu ar fi dat peste cap motanul, la figurat, și mai ales la propriu. Accidentat fiind, cotoiul nu are de ales, renunță la intangibilitatea lui princiară și cere ajutor, adică miaună din toți rărunchii, să-l audă bipedul. Acesta este Satoru Miyawaki și va deveni – o spun cu scuze către tot neamul pisicesc – stăpânul motanului, pe care-l va boteza Nana („Șapte“ în japoneză), după forma cozii.

Se pare că Satoru are obsesia cifrelor pentru că motanul copilăriei lui s-a numit Hachi („Opt“, inspirat de aranjamentul petelor de pe blăniță). Nana va fi protagonistul de succes al unor scenete pe care el însuși le inventează, jucând mereu rolul de observator din umbră al realității imediate. Ca un adevărat agent secret, bine camuflat sub aparența lui naivă, necuvântătorul – în public, dar veșnic cuvântător în surdină – pune diagnostice infailibile și dă verdicte. Asta este ocupația lui de bază. Nu-l putem compara cu filozoful lui E.T.A. Hoffmann, și nici nu ne gândim la năzdrăvanul lui Bulgakov. Mai modest, deși memorialist faimos, deci cu veleități auctoriale, Nana călătorește însoțindu-și săpânul, dar nu cu folosul motanului lui Charles Perrault. Cu toate acestea, nu-și face neamul de râs, ci dezvoltă o putere de fascinație destul de mare ca să acapereze atenția cititorului mai mult decât orice personaj umanoid. Și nu sunt puține, din moment ce stăpânul lui străbate țara, rememorează scene din copilărie, se întâlnește cu prietenii etc. Dar Nana se erijează în cauză primă a tuturor lucrurilor, pe care le punctează de obicei sarcastic, cu o siguranță a comentariilor ce definește numai un cârtitor de vocație. Mustăcelile motanului mucalit, replicile à part, ca la teatru, în concurență neloială cu stăpânul, glisajul planurilor auctoriale dau savoare textului, asigurându-i valențe tonice, umoristice și ludice, bine ritmate, în alternanță cu nuanțele triste.

Ce este un autor dacă nu un nesupus prin excelență? El scrie în ciuda a tot ce s-a făcut până la el, ignoră cu superbie miliardele de cărți ce zac înghițite de praf în bibliotecile lumii, sperând că soarta lui va fi mai bună. Aceeași atitudine o are și Nana față de predecesorii lui și față de stăpân, nefiind dispus să-i recunoască autoritatea.

Și totuși, se întâmplă ceva. În timp, motanul devine mai concesiv. Lasă garda jos, cum se spune, începe să aprecieze, măcar în parte, strădaniile lui Satoru. Într-un cuvânt, își iese din formă. Șapte dă semne de asemănare cu Opt. Îmi amintesc o piesă a lui Beckett, Ohio Impromptu, în care e vorba de doi bărbați identici. Unul citește și celălalt ascultă. „Fără să schimbe o vorbă între ei, au ajuns să semene de parcă ar fi fost unul singur.“ Același lucru se poate afirma și aici, dar nu despre cei doi motani, cărora în mod evident nu le-ar fi venit greu să se asemene, deși nu s-au cunoscut, trăind în fragmente de timp diferite; ci despre Nana și Satoru.

În paranteză fie spus, nu degeaba se observă cu ochiul liber predominanța motanilor în literatură (Hippolyte Taine este o excepție, cu Viața și opiniile filosofice ale unei pisici), deși nu reiese din niciun tratat științific că ei sunt mai deștepți ori mai talentați decât consoartele lor. Explicația este, cred eu, că autorii bărbați își construiesc un alter ego viteaz în felul lui, deși miorlăit. Dar capabil să transgreseze barierele de orice fel. Aceasta poate fi o glumă sau un paradox ontologic, cum vreți să-l luați. Desigur că în cazul autoarei Hiro Arikawa mi se pare mai cuminte să-mi temperez elanul psihanalitic.

Fapt dovedit, telepatia funcționează și omul începe să semene cu animalul său de companie. Limbajul telepatic creează mesaje criptate adânc în inimi. Dialogurile obișnuite interumane au sincope și e firesc să fie așa pentru că deseori conceptele stau la baza tuturor neînțelegerilor. Oamenii își pun toată energia în acest tip de comunicare deși, se știe, nici cuvintele, nici gândirea nu pot acapara în totalitate limbajul. Bipezii sunt timorați de „prestigiul scrisului“, pe când motanilor puțin le pasă, nu-i așa? Fiind un construct cultural, omul este mai curând o reprezentare, în timp ce animalul este o prezență. Din acest motiv iubim animalele: avem nevoie să fie cineva lângă noi, să fie cu adevărat prezent, nu doar să vorbească și să se miște în cursivitatea unui rol social. Limba are o putere de abstracție care deseori îl confiscă și îl însingurează pe vorbitor, pierdut în admirație față de propriul discurs. Necuvântătoarele oferă varianta vieții netulburate.

Iubirea pentru animale are și o față tragică, exact ca orice iubire. Tragismul ei constă în finalul previzibil. Ceea ce oferă patrupedele unui om este intensificarea experienței temporale. Știm bine, cocoloșul îmblănit va muri înaintea noastră. Și ce se va întâmpla atunci? Fără animalul iubit, noi înșine devenim niște animale incomplete. O iubire fără obiect este un gest suspendat ce se perpetuează în gol și se întoarce strident asupra noastră. Ne hăituiește. Cum să ne vindecăm de nonsens? Tot ce se sfîrșește nu a existat. Este esențial ca orice iubire să dureze veșnic! Finitudinea ei îi contrazice esența. Or, de vorbă cu un patruped, trăim o moarte, chiar dacă miniaturală, în avans. Este un ghimpe în inimă.

Acum, dacă l-aș avea în fața mea pe motanul lui Hoffmann, aș dezvolta o ditamai digresiune filozofică, nu din alt motiv, doar ca să fac impresie, întrebându-l ce părere are despre misterul timpului. În acest iureș de neînțeles, unde să încadrăm viața unui motan? Și cum să o măsurăm?
...