Join the new world

Introducere:
Se înţelege din ce în ce mai puţin ce anume este filosofia politică. Cei mai mulţi dintre politicieni limitează noţiunea de filosofie politică la o reacţie de un anumit fel învăţată pe de rost de la “cei ce au fost înainte”. Alţii se limitează la formule de tipul “social-democrat” trebuie să fie un partid care “ţine cu poporul”. Se uită că filosofia nu este ceva uşor de definit, altfel am lua definiţia din dicţionar şi am sta liniştiţi, nu ar mai fi nevoie de zeci de mii de cărţi.
Trebuie totuşi dată o definiţie minimă pentru a nu exista bariere de vocabular. Filosofia politică, departe de a fi o constrângere la acţiune, este un spirit viu şi dinamic frământat de întrebări fundamentale legate de stat, guvern, politici, libertate, justiţie, proprietate, drepturi, lege şi impunerea unui cod legal de către autoritate: ce sunt, de ce sunt, dacă sunt, dacă este nevoie de ele, ce anume legitimează un guvern, ce drepturi şi libertăţi ar trebui protejate şi de ce, ce formă trebuie să ia şi de ce, ce este legea, ce îndatoriri au cetăţenii şi ce obligaţii au faţă de un guvern legitim, când pot fi acestea răsturnate.
Înainte de a vedea în filosofia politică un model ştiinţific, ar trebui să vedem divergenţa de opinie, zbaterea neputinţei, dorinţa de a afirma o structură a echităţii, a normalităţii. Filosofia politică nu oferă răspunsuri la problemele de moment, oferă în schimb un vis către o societate structurată perfect, fără conflicte interioare. Altfel spus, “filosofia politică” se referă cu precădere la un punct de vedere general sau la o anumită credinţă, atitudine, etică, relativ la politici care nu aparţin neapărat unei discipline tehnice a filosofiei.

Antichitate part 1:
Daca vorbim despre disciplina academica, filosofia politica vestica îsi are originile în vechea societatea greceasca. Acum ne este greu sa ne imaginam o lume sociala fara mecanismele care fac aceasta lume sa functioneze si sa evolueze. Acolo, în vechea Elada a început experimentarea diferitelor forme de organizare politica, incluzând monarhia, tirania, aristocratia, oligarhia si democratia.

Prima opera majora în domeniul lucrarilor clasice de filozofie politica este Republica lui Platon, urmata de Politica lui Aristotel.

Republica este o lucrare scrisa de Platon aproximativ în anul 360 î.Hr, probabil si cea mai buna lucrare a lui. Pentru ca aceasta carte are o oarecare potrivire cu societatea actuala, am sa spun câteva cuvinte despre ea.
În prima carte, doua definitii date justitiei sunt propuse, dar socotite drept necorespunzatoare. Returnarea datoriilor, si ajutorarea prietenilor în timp ce faci rau dusmanilor, sunt definitii cu un sens comun pe care Socrate le expune, dar sunt inadecvate în situatii exceptionale, si astfel este nevoie de o definitie. Dar el nu le respinge complet pentru ca fiecare exprima o notiune cu un sens comun justitiei, si pe care Socrate îl încorporeaza în discutiile lui despre regimul drept de la cartea a II-a pâna la cartea a V-a.

La sfârsitul primei carti, Socrate este de acord cu Polemarchus, justitia include ajutarea prietenilor, dar spune ca omul drept nu ar face rau nimanui. Thrasymachus crede ca Socrate a expus o teza nedreapta, acuzându-i personalitatea si reputatia în fata oamenilor prezenti, deoarece nici Socrate nu ar crede ca facând-i rau dusmanilor este nedrept. Thrasymachus întelege prin justitie un “ce este mai bun este pentru cei puternici”, referindu-se la cei aflati la putere. Socrate gaseste în ea o definitie neclara, si începe în a-i pune întrebari lui Thrasymachus. În opinia lui Thrasymachus, conducatorii sunt sursa justitiei în fiecare oras, si legile lor sunt drepte si probabil ele sunt adoptate doar pentru binele lor. Socrate îl întreaba apoi daca conducatorul ar face o greseala, adoptând o lege care îi micsoreaza binele, este înca un conducator cu privire la acea definitie. Thrasymachus este de acord ca un adevarat conducator ar face asemenea greseala. Acest acord îi permite lui Socrate sa submineze definitia stricta a lui Trasymachus, comparând conducatorii cu populatia cu diferite profesii. Thrasymachus este de acord cu afirmatia lui Socrate, ca un artist este cineva care îsi face bine meseria, si este cunoscator de o meserie anume, ce îi permite sa îsi duca la bun sfârsit meseria. Astfel, Thrasymachus este obligat sa admita ca un conducator ce adopta o lege nu pentru binele lui, nu este un conducator în sine. Thrasymachus se da batut, si nu mai vorbeste de acum încolo. În orice caz, este departe a fi o definitie a justitiei satisfacatoare.

La începutul celei de a II-a carti, cei doi frati ai lui Platon îl provoaca pe Socrate sa defineasca dreptatea în om, si chiar daca definitiile oferite în Cartea I sunt scurte si simple, conceptia lor despre dreptate sunt prezente în doua discursuri diferite. Discursul lui Glaucon reia ideea despre dreptate a lui Tharsymachus; începe cu Mitul lui Gyges care a descoperit un inel ce i-a dat puterea sa devina invizibil. Glaucon se foloseste de legenda pentru a argumenta ca nici un om nu ar fi drept daca ar avea ocazia sa faca vreo nedreptate daca nu ar avea consecinte. Cu puterea de a fi invizibil, Gyges intra în palat neobservat, o seduce pe regina, îl ucide pe rege si astfel preia regatul. Glaucon explica astfel ca orice om, drept sau nedrept, ar face acelasi lucru daca ar avea puterea sa fie scutit de pedeapsa. Singurul motiv pentru care un om este drept este de frica unei pedepse, sau a unei consecinte. Legea este produsul unui compromis între indivizi. Glaucon se foloseste de acest argument pentru a-l provoca pe Socrate, sa spuna astfel ca este mai buna o viata justa decât una injusta.



Discursul lui Glaucon îl ademeneste pe Socrate sa se contrazica pe sine. Glaucon pledeaza pentru superioritatea vietii nedrepte; Socrate este de acord ca este cel mai bun subiect de dezbatut. Raspunsul la cele doua conceptii despre injustitie si justitie prezentate de Glaucon si Ademantus, le crede incompetente, dar simte ca ar fi ireverentios sa lase justitia cu asa dubii. Astfel, Republica îsi propune definirea justitiei. Dupa tema demonstrata în Cartea I, Socrate în Cartea a II a îi conduce pe interlocutori într-o discutie despre justitia din oras, pe care Socrate sugereaza sa îi ajute sa priveasca justitia în om, dar pe o scara mai mare.

Republica este un dialog dramatic, nu un tratat. Socrate construieste o serie de mituri, minciuni nobile, ca sa faca sa para un oras ca este just, iar aceste conditii modereaza viata în comunitati. Socrate defineste justitia ca munca la care el este cel mai potrivit si fiecare sa îsi faca propiul negot, sa nu fie sclavul societatii (altfel spus fiecare este liber sa îsi aleaga ce vrea în viata) si continua spunând ca justitia sustine si perfectioneaza trei virtuti: Temperament, Întelepciune si Curaj. Socrate nu include justitia ca o virtute în societate, sugerând ca dreptatea nu exista în sufletul omului, ci este un rezultat al sufletului disciplinat. Ca rezultat al acestei conceptii, automat separa oamenii în trei categorii: în soldati, producatori si conducatori. Daca un conducator este capabil sa creeze legi bune, soldatii sa le apere, iar producatorii sa se supuna autorizatilor, atunci societatea este justa.

Societatea este provocata de Adeimantus care nu gaseste fericirea în ea, iar Glaucon nu gaseste onoarea si gloria. În ultima instanta, Socrate construieste un oras (societate) fara proprietate privata, fara femei sau copii privati si fara filosofie în caste. Totul este pus la comun.

La întrebarea, de ce este mai bine sa fi drept decât nedrept pentru individ. Platon raspunde în Cartea a IV-a prin trei mari argumente. În primul rând Platon spune ca natura tiranului este sa lase violenta si ca tirania ar lasa urme psihice si mentale. Al doilea argument spune ca numai Filosoful este în stare sa judece ce fel de conducator este cel mai bun pentru ca el poate vedea Forma Binelui. În al treilea argument este indicat faptul ca, placerile care sunt aprobate de iubitorul de întelepciune sunt cele adevarate. Deci, în opinia lui Platon, placerea filosofica este singura placere. Forma guvernarii pe care Socrate o scoate în evidenta, este tendinta omului spre coruptie din putere si astfel drumul catre timocratie (regim politic în care conducerea statului apartine unor persoane alese prin recensamântul averii), oligarhie, democratie si tiranie, concluzionând ca posturile de conducere ar fi trebuit sa fie ale filosofilor. Societatea buna ar trebui sa fie guvernata de regi filosofi; oameni dezinteresati care nu conduc pentru binele propriu ci pentru binele societatii.

Va urma...


---Vote si Sub daca v-a placut, va rooog 🙂 ---