Patimă...

Day 1,881, 04:17 • Published in Republic of Moldova Republic of Moldova • by Tinkutza
Pentru concurs 🙂

Stai cîteodată şi te apucă dorul, de crezi că viscolul de afară e o nimica toată în comparaţie cu agonia din sufletul tău. Auzi trosnetul lemnelor din cămin şi vezi scînteiele - mici stropi de căldură. Gerul amorţit zgîrîie flori pe fereastră, flori de iarnă, flori reci. Licăritul fulgilor căzuţi radiază fineţe şi graţie. Închizi ochii... şi simţi fiori. Păstrezi în tine o fericire ascunsă, proprie, aşa cum numai tu o ştii. Vrei să o împărtăşeşti cu toţi, să le-o arăţi, să le-o spui, să le-o strigi... dar taci, totuşi, iar în schimb, pe colţul buzelor, apare un firav surîs.

Te apropii de cămin, sub muzica vie a focului, dar te opreşte un val de căldură. Nedumerită, îţi pare că e atingerea lui.. tandră şi duioasă, unică în felul său, inconfundabilă. Roşeşti imediat ce-ţi dai seama că te-ai lăsat pradă năzuinţelor. Fierbinţeala se urcă pînă la urechi şi te sufoci... de dor sau căldură, nu mai ştii.

Stai singură în fotoliul larg şi priveşti în abis. Ochii aţintiţi se încarcă de oboseală şi pleoapele, slăbite, se lasă închise. Dar nu dormi, tot îl aştepţi să vină. Urmează cîteva minute de linişte... şi încă vreo două. Trupul osîndit se scufundă tot mai mult în fotoliul moale.

Cînd erai gata să renunţi la prudenţă, simţişi atingerea-i drăgăstoasă, mai caldă şi mai aşteptată decît orice în lume. Îţi mîngîie domol umerii, iţi sărută ochii somnoroşi, te strînge puternic la piept... încercînd să-şi ascundă osteneala. Te laşi în braţele sale bărbătoase fără să te mai zbaţi şi înţelegi - iată cea mai mare slăbiciune. Îţi lipeşti fin buzele de obrajii lui dulcii şi fără a schimba o vorbă... adormiţi. Te simţi liniştită. Te cuprinde tăcerea şi fericirea.

Uiţi de iarna de după geam, pentru că nimic nu-ţi mai aminteşte de ea.Focul s-a stins... Nu mai auzi trosnind lemnele în şemineu. A contenit să ningă... Nu mai sclipesc fulgii în graţiosa lor cădere. Doar frigul s-a furişat printre uşi... greoi, se aşternuse în odaie. Tăria sa izbi acele orologiului înţepenit de peste noapte. Răsună ora deşteptării.

Înfăşurată în pătura subţire, cu frigul printre coaste, simţişi lipsa îmbrăţişării lui. Percepi un gol în partea stîngă a pieptului şi fără a mai vroi, te cutremuri. Nu trece mult timp şi te năvălesc amintirile, te frămîntă răvăşeala, te îmbată frigul... nu mai ai încredere în propriile tale simţiri. Derutată şi tremurîndă, cu frica de a recunoaşte, te întrebi... a fost un vis, oare?

Cenuşa se răcise demult, înghiţind în sine căldura. Viscolul se potolise şi el. Cerul adia a dimineaţă, iar pămîntul se înecă în albul imaculat. Numai florile de pe geam, inerte, au rămas ca mai înainte...flori frumoase, flori reci de iarnă.

~Tinkutza~