Join the new world

Pentru: Concurs - Elibereaza copilul din tine!

partea întâi

- Nu acolo! Dă-mi ața numărul 5.
- Nu-i prea groasă?
- Dă-o, că n-am timp!
[...]
- Aaaau...
[...]
- Nu-i putem face nimic. Următorul!
- Dă-l mai aproape, mă!
[...]
- Eu sunt Irina. Aici îngrijim răniții...
[...]
- Aaaaah!
- Nu avem nimic pentru durere. Trebuie să aște...
[...]

Amețit, confuz, fără vlagă:
- Îmi bubuie capul!
- Încearcă să stai cât mai calm. Ai avut noroc că te-au abandonat fără să te verifice. Vei fi bine.
- Cine ești? Unde sunt?
- Eu sunt Irina, o infirmieră din spitalul ăsta improvizat. Suntem într-o zonă neutră a rezistenței, unde luăm în primire răniții „regimului”.
- Mă doare rău capul... îmi țiuie urechile...
- Ai fost împușcat în cap, dar cel care a făcut-o a nimerit prost. Din fericire pentru tine, la rana pe care-o ai, până mâine ar trebui să fii în bună parte funcțional.
- Mi-e sete.

Irina se întinde după o sticlă și-mi toarnă în cana de lângă salteaua mea.
- Poftim, e apă bună de izvor.

Dau să mă ridic și mă ia o durere de cap de zile mari, așa că mă las rapid înapoi pe saltea. Și mă ia altă durere de cap, de la zdruncinătură.
- Aaah, băga-mi-aș! Îi omor dacă nu crăp eu primul...
- Scuze, nu-s de meserie infirmieră, spuse Irina. Doctorul zice că vei fi bine.

Se apleacă puțin spre mine, vărsându-mi niște apă pe buzele crăpate de sete. Șiroiește apa pe mine, îmi crapă țeasta de durere și mă plâng puțin:
- Nu prea merge așa, dar mulțumesc.
- Încă n-am avut timp să improvizăm paie din... ceva. A tot venit câte-un rănit și stăm cu ochii pe toți. Încă-i bine, nu avem criză de infirmiere, dar asta și pentru că unii au plecat.
- Plecat sau... plecat?
- Ambele, spuse Irina dându-și ochii peste cap.
- Mă simt praf de oboseală și durere.
- Ai dormit vreo 20 ore de când ai ajuns aici dar încearcă să mai dormi.

[...]

M-am trezit cândva mai încolo cu ochii-n tavan și mă usturau buzele de uscate ce-mi erau.
- Irina?
- Vin imediat. 2 minute.

Îngrijea alt rănit, sper că tot norocos. Durerea de cap a devenit suportabilă și m-aș ridica dar dacă nu pot... mai bine să nu cad înapoi și să mă doară mai tare.
- Irina?
- 1 minut!

Cu ochii împăienjeniți de lacrimi îmi spun că-i ireal. E imposibil. Vreau să mă trezesc din aberația asta de vis... de coșmar... de... orice-ar fi.
- Am terminat. Cu ce te ajut?
- Te rog ajută-mă să mă ridic în fund.

Își înfige o mână pe sub zona plămânilor, cu o mână îmi ține capul și mă ridică lent. Parfumul Irinei mi-a adus aminte de nevastă-mea. Mirosul de transpirație sigur e de la mine. Oare ce mai face? Dar copiii? Ce zi o fi?

- În ce zi suntem?
- Doar a treia zi după incident. Mă bucur că deja poți sta în fund. Ți-e bine?
- Merge. Vreau să dau un telefon sau două...
- Prima dată trebuie să vorbești cu 'nea Florin, din motive de securitate.
- Zi că nu Piersic, că vreau să-mi sun azi familia.
- Hahaha! Mulțumesc, aveam nevoie de o glumă după câte am văzut și auzit zilele astea. Îi spun să vină la tine când poate.
- Mersi.

M-am întins, am luat cana, am băut apă. Am încercat să-mi mai pun dar sticla mi s-a părut prea grea. Mi-a sărit imediat Irina în ajutor și m-a lăudat că m-am descurcat să beau singur. Nu mai știam nimic de niște zile bune nici de mama, tata, de soră-mea... Noroc cu fratele meu, care e „radarul” familiei și e tot timpul la curent cu toți și toate. O să-l sun pe el după ce aflu ce fac ai mei. Trebuie să-i aud eu. Sper că-s bine.

- Salut, îmi spusese un bărbat la vreo 50 și ceva de ani. Nu-s Piersic. Nici măcar Florin, dar trebuie să-mi protejez identitatea. Zilele trecute aproape ne-a scăpat un spion „rănit”. Care-i povestea ta?

Am stat vreo 5 secunde cu ochii ațintiți în gol, ca boul, apoi mi-au dat vreo două lacrimi imediat ce am derulat „caseta” evenimentelor.
- Vreau să-mi sun familia. Și vreau să știu cine sunteți voi. Cum mă pot lămuri că nu-s tras de limbă și mi se inventează alte acuzații ca să ajung la pârnaie și să-i iau pe alții după mine?
- Lipsa de încredere e principalul lucru care ne ține în viață aici. Folosește-te de asta și va fi bine. În schimb faptele vorbesc de la sine. Salvăm câți putem și creștem rândurile rezistenței. Vom reuși până la urmă.
- Vorbe goale... la poate spune oricine.
- Așa-i, dar ar fi o conspirație prea mare să ne organizăm „pe față” în scopul deturnării regimului, iar pe ascuns să fim „ei”. Ei acționează în văzul lumii, își demonstrează forța și pare că nimic nu le stă în cale. Dar fac greșeli și profităm de ele să le grăbim dispariția.
- Cum, cu împușcați și schilozi?
- Voi sunteți norocoșii răniți. În schimb avem și norocoși teferi - ei sunt linia întâi. Pe cei răniți trebuie să-i evaluăm, să vedem cum ne pot ajuta sau dacă vor s-o facă.
- Și dacă nu vor?
- Singurul nostru inamic e noul regim, deci sunteți liberi să faceți ce vreți. Dar însăși paranoia noului lider ne garantează că nu veți deveni aliații regimului care-și decimează propriile verigi slabe. Au devenit atât de intolerabili încât orice diferențe ar fi fost între noi în viața dinaintea alegerilor, acum totul e alb-negru: noi-ei.
- Câți au refuzat să ajute?
- Doar morții nu ne ajută. De-asta vor să elimine orice oameni asupra cărora au suspiciuni că sunt împotriva regimului. Vor să rămână doar cei slabi, care pot fi conduși ca oile. Însă odată ajunși la noi, toți ni s-au alăturat. Și nu pentru ce facem noi, ci pentru că singura soluție e să stârpim cancerul.
- M-au împușcat pentru că nu am încercat să conving un prieten să nu ia atitudine împotriva regimului. Dovada lor a fost că i-am spus „Fă cum crezi”. Scârbe împuțite!
- Și vrei să ajuți rezistența?
- Da. Vreau să am familia lângă mine, nu să mă perpelesc de grija lor. Am și o armă acasă...
- Deocamdată stăm bine cu armele. E prea riscant să mergi acasă momentan, mai ales în starea în care ești. În câteva zile începe prima ofensivă. Atunci vei avea o fereastră în care te vei putea strecura în siguranță să iei și alte lucruri de care ai nevoie.
- Dar cum pot avea încredere în voi și cum puteți voi să aveți încredere în mine?
- Ți-am spus, lipsa încrederii ne ține în viață. De-asta nu acționăm niciodată izolat și nu suntem niciodată singuri. Întotdeauna suntem în grupuri de minim 5 persoane și ne verificăm și urmărim reciproc. A funcționat foarte bine până acum.
- Și eu cum să cred tot ce mi-ai spus?
- Asta-i partea grea - să crezi suficient cât să înțelegi că suntem în aceeași barcă și să înțelegi că aici nu poate exista încredere totală. Încredere, neîncredere... două sentimente puternice pe care trebuie să le folosim la maxim în vremurile astea grele. Ar trebui să te poți ridica acum. Urmărește-ne, verifică-ne. Vei fi la rândul tău supravegheat. Convinge-te singur de ceea ce se petrece aici și putem discuta pe urmă. N-ar trebui să-ți ia mult timp.

Am dat ușor din cap, în semn de aprobare, și m-am ridicat în picioare. Nu-mi vine să cred ce turnură au luat lucrurile. Mă obișnuisem cu gândul că abuzurile noul regim îi vor atrage pieirea dar când îți simți viața amenințată perspectiva ți se schimbă radical. Aveam un plan de destabilizare a partidului și era destul de elaborat, dar am lăsat-o moale pentru că exista riscul să-mi pierd viața. Oricum nu știam în cine să am încredere și n-am spus nimănui o vorbă ca să par pasiv.

Fiind la un pas de moarte știam că nu mai e timp de ezitare. Regimul mi-a înlăturat orice dubiu că siguranța mea și a familiei mele e în pericol iminent. Planul meu trebuie adaptat la noua realitate și alături de rezistență știu că șansele mele să-mi reiau viața sunt mari. Dar o fi asta rezistența sau e doar un plan elaborat să le dezlege limbile celor subversivi? Trebuie să-i stârpesc orice-ar fi.

A mai venit un rănit. Văd că-s cel puțin doi doctori aici - unul e cu mâinile în noul sosit și celălalt îl coase pe vecinul meu de saltea. Infirmierele sunt puține dar distribuite eficient între pacienți, că nu prea aud pe nimeni să se plângă. Chiar se face treabă bună aici.

De-afară se tot aude o vânzoleală de câteva minute dar abia acum am băgat-o în seamă. Nu mă ține nimeni înăuntru și să simt binișor. Hai să văd.

> partea a treia


Speranța nu moare: http://www.erepublik.com/en/article/2567873