Cum i-a oprit de fiecare dată Mircea cel Bătrân pe turci să cucerească Țara Românească.

Day 2,865, 09:28 • Published in Romania Romania • by MasterIro


Politica externă a lui Mircea cel Bătrân a fost dominată de un fapt capital: primejdia otomană. Toate războaiele se fac cu turcii, nici măcar unul cu maghiarii, modovenii sau polonezii. Rezistența îndelungată- provocând admirația adversarilor înșiși- a avut un rezultat de cea mai mare însemnătate: a păstrat ființa statului muntean. În timp ce Bulgaria cădea sub loviturile lui Baiazid și era prefăcută în pașalâc pentru aproape 500 de ani, în timp ce Serbia avea la scurt timp aceeași soartă, Țara Românească a putut rezista și a asigurat astfel continuitatea vieții politice. Fapt capital, deoarece fără această viață politică, cele mai multe din manifestările ulterioare, până în secolul al XIX-lea ar fi fost altele.



În (probabil) 1387, după suirea pe tron a lui Mircea, cneazul Lazăr al Serbiei repurtează la Pločnik o biruință asupra turcilor. Încurajat de succesul avut, el se hotărăște sa organizeze o coaliție creștină împotriva otomanilor. Acest plan n-a găsit răsunetul pe care-l merita. Ungurii n-au răspuns la timp, iar contingentele creștine din Bosnia și Albania au fost insuficiente. Mircea a trimis un corp de oaste. Lupta s-a dat pe 15 iunie 1389 pe Câmpia Mierlelor (Kossovopolje în sârbește). La început se părea că biruința va fi a creștinilor, mai ales după ce un sârb fanatic, Miloș Obilici, îl ucisese cu lovituri de pumnal pe sultanul Murad. Fiul lui Murad însă, Baiazid, ia imediat comanda armatei și schimbă retragerea într-o mare izbândă. Participarea lui Mircea nu putea rămane fără urmări. Domnul muntean se hotăraște să ia măsurile de apărare necesare. Fortifică linia Dunării, construind la Giurgiu o cetate puternică. Peste o jumătate de veac, Vlad Dracul, fiul lui Mircea, avea să spună cavalerilor francezi că fiecare piatră din această cetate îl costase pe tatăl său un bolovan de sare. După cum era de așteptat, atacul lui Baiazid se produce. Nu știm exact cum au început ostilitătile, cine a atacat cel dintâi.



Unele izvoare turcești amintesc de o incursiune a lui Feriz beg care, plecând din Vidin, ar fi jefuit Țara Românească. Ca răspuns, Mircea ar fi prădat în iarna următoare malul drept al Dunării. Alte izvoare turcești susțin că ostilitățile ar fi fost deschise de domnul muntean, care în lipsa sultanului, plecat în expediție în Asia Mică, ar fi atacat în Peninsula Balcanică, mai exact la Karinovasî. Oricare ar fi fost pretextul, cert este că ostilitațile trebuiau să izbucnească fiindcă motivul real îl constituiau posesiunile lui Mircea de pe malul drept al Dunarii, adică Dobrogea și Silistra. Pe 10 octombrie 1394 sau mai probabil pe 17 mai 1395, Mircea câștigă bătălia de la Rovine. Numărul mare al otomanilor face ca victoria să nu poată fi exploatată, iar domnitorul se retrage în Ardeal. Peste Valahia este pus de către turci domnitor Vlad ”Uzurpatorul”. Cu ajutor maghiar, Mircea încearcă să îl alunge pe Vlad. Se obțin victorii împotriva turcilor, dar Vlad contraatacă și pricinuiește destule pierderi armatei lui Mircea și Sigismund al Ungariei. Astfel, el reușește să rămână domn al Valahiei întregi sau cel puțin al părții la est de Olt. Mircea ori stăpânește Oltenia, ori se retrage peste munți.



În 1396, pe 28 septembrie, are loc ”cruciada” de la Nicopole. Mircea, bun cunoscător al tacticilor otomane, insită să conducă atacul, dar este refuzat. Rezultatul este înfrângerea marii coaliții creștine. Majoritatea prizonierilor creștini cade sub securea călăului, foarte puțini au norocul să se răscumpere. O parte din armata ungară, în frunte cu Știbor, voievodul Ardealului, izbutește să se retragă împreună cu Mircea și oastea sa peste Dunăre. Vlad „Uzurpatorul” este prins și dus de Știbor în Ungaria unde probabil a pierit, deoarece nu se mai pomenște nimic de el. Participarea lui Mircea la lupta de la Nicopole, va atrage o replică din partea lui Baiazid. În 1397, o armatà turcească ajunge în Muntenia, dar e învinsă de Mircea. Ceea ce nu putuseră face mândrii cavaleri ai apusului la Nicopole făcea, cu mult mai puține mijloace, dar cu o știință militară superioară, domnul muntean. Nu se știe sigur unde s-a dat lupta, posibil pe Ialomița. O altă victorie împotriva turcilor a fost în 1400. O armată de-a lor alcătuită, după un izvor contemporan, din 66.000 de oameni, ceea ce este exagerat, făcuse o expediție de pradă în Ungaria. La întoarcere, a fost atacată de Mircea care avea și un contingent ungar, iar invadatorii au fost bătuți în asa fel încât abia 3000 au mai scăpat peste Dunăre. Era a patra biruință româneasca asupra turcilor în timpul acestui glorios voievod.




Maxima putere a lui Mircea abia acum avea să se manifeste. În 1402, după lupta de la Ankara, Baiazid este luat prizonier de Timur-Lenk, pus într-o cușcă și plimbat prin toată Asia. După ce Baiazid moare ”de inimă rea” în 1403, încep luptele pentru putere. La finele anului 1409 sau începutul lui 1410, izvoarele bizantine și otomane ne spun că pretendentul Musa a venit pe mare în Muntenia și că domnul acestei țări, ”marele erou necredincios”, i-a dat ajutor. Corpul de oaste românesc, aflat sub conducerea lui Dan, o rudă a domnului, a dat mai multe lupte cu pretendentul Soliman, care a fost înfrânt și ucis în cele din urmă la începutul lui 1411. Musa devine sultan. Drept răsplată pentru ajutor, domnul muntean devine ”stăpânitor al multor cetăți turcești”. Politica lui Mircea cel Bătrân biruise: voievodul român domina de fapt, în acest moment, întreg orientul european. Lucrurile n-au avut însă finalul dorit de Mircea. În iulie 1413 Musa este ucis, iar Mahomed I devine sultan. Domnul de la nord de Dunăre a încercat să determine schimbarea conducătorului otoman. L-a sprijinit pe un alt pretendent, Mustafa, care în iunie 1415 se afla în Țara Românească unde plănuia răsturnarea lui Mahomed.



În 1416 aventura lui Mustafa eșuează, iar Mahomed se pregătește să-l atace pe Mircea. În 1417, acesta întreprinde o puternică expediție împotriva Munteniei. Cetatea Giurgiu este asediatà si cucerită; tot atunci a căzut și Turnul. Pe de altă parte, Dobrogea este ocupată în întregime. Armatele turcești au luat multă pradă, inclusiv robi: cronicile lor vorbesc de «feciori mândri ca soarele si fete drăgălașe ca trandafirii». Diferența de forțe era prea mare, iar înțelegerea puterilor creștine care ar fi trebuit să facă un front comun și permanent, prea redusă. Mircea este nevoit să facă pace și să plătească tribut, fără a știrbi nimic însă din drepturile țării sale. Nici otomanii nu erau dispuși să poarte un greu război cu Țara Românească. Pacea, în condițiile date era însă suficientă pentru a intra în istoria Balcanilor, acolo unde unde state mai vechi și teoretic mai prestigioase, Serbia și Bulgaria, cad pentru o jumătate de mileniu sub loviturile semilunei.