Join the new world

Dragi concetăţeni, conaţionali şi vorbitori de limbă maternă,
Ministerul Culturii din eRep. Moldova are plăcerea să vă prezinte continuarea spectaculosului proiect „Leapşa literară“, generat de prea-repede-trecuta guvernare. 🙂

Instant Edit: având în vedere demisia şefului guvernului actual, este posibilă o remaniere radicală, iar actuala guvernare să-şi termine mandatul şi mai repede 🙂
Edit la Edit: cultura merge înainte! 🙂



Dacă în prima parte, genul cu care au cochetat cei 10 coautori a fost Fantasy, de data aceasta vă propunem un pamflet, o schiţă carageliană, o parodie, pe scurt o scriere numai bună de descreţit frunţile apăsate de e-grijile cotidiene, o binecuvântare menită să vă însenineze zilele, de acu’ mult, mult timp înainte.

Sintetizând, regulile Lepşii sunt: cineva dă startul scriind titlul şi câteva paragrafe dintr-o povestioară (musai să subliniem: ORIGINALĂ), după care va pasa ştafeta (va da „leapşa“) unui alt jucator (fiecare este liber să-şi aleagă „victima“, cine crede el că poate în cel mai bun mod să-i desăvârşească lucrarea). Acesta va prelua povestirea şi va adăuga noi personaje sau întâmplări în câteva paragrafe.

Pentru a nu prelungi prea mult perioada de desfăşurare , fiecare jucător este rugat să răspundă la „palma“ primită în maxim două zile. În cazul în care acesta nu este disponibil, va fi numit alt jucător. Toate micile compuneri vor fi publicate în ziarele proprii sau direct în ziarul ministerului (oricum, în ziarul ministerului o să fie actualizată povestirea cu fiecare nou paragraf apărut, pînă ajungem la produsul final).

Vom avea, ca şi în primul „sezon“, zece participanţi. Evident, al zecelea jucător va trebui să ofere un final poveştii.

Participanţii la acest joc nu vor avea beneficii financiare, ci doar un mod util, plăcut şi eficient de a căpăta experienţă în ale scrisului. Bineînţeles, marii cîştigători o să fim noi, cititorii: să ne fie de folos!

Cel care mi-a făcut onoarea de a „deschide balul“ este, nici mai mult, nici mai puţin decât „tovarăşul meu de celulă“ din cabinetul ministerial pe care cu mândrie îl frecventez, renumitul (tobe, talgere, tamburine) .......................Musiuuu Alcideeeeeeeeeeeeeee!!!

Vom fi hâtri, vom fi şugubeţi şi ne vom desfăta cu panaceul peren numit Haz.
Rugăm spectatorii să ia loc în sală, iar pe parcursul spectacolului telefoanele celulare să fie închise, cu forţa.
Baaaaaaaaaaaaaaaaaaaannnnnnggggg!!!
Maestre, luminile!
Să cadă cortina:


Şcoala vieţii

Actul Întâi: Promovează-l pe Modoran! (de Alcide)

Scena 1: Întrevederea...

Personaje:
Modoran
Directorul
Portarul


Directorul şade în fotoliul din maiestuosul birou iar în faţa lui portarul îşi frământă şapca-n mâini în timp ce picioarele-i joacă un step din cauza emoţiei:
- „Ce doreşti?“, întreabă obosit directorul.

Portarul: „A venit un domn. Zice că vrea să vorbească cu domnul director!“
Directorul: „Am dispus să se comunice părinţilor că-n cestiuni privind învăţământul nu primesc decât miercurea şi vinerea, cu excepţia duminicilor şi sărbătorilor legale, când primesc să discutăm cestiuni... hmm... economice!“
Portarul: „'Trăiţi, am înţeles, da' ăsta nu-i părinte! Şi, după barba crescută, başca ţigara din colţul gurii, nici elev nu pare a fi!“
Directorul: „Păi, şi-atunci ce-i? V-un extraterestru?! Cum arată?“
Portarul: „Nu ştiu ce să zic, are o mutră aşaaaa, mai tâmpită! Şi zice că-l cheamă Modoran!“
Directorul: „Hm, invită-l înăuntru.“

În încăpere îşi face apariţia un nene îmbrăcat neglijent, cu barba zburlită, foarte energic şi hotărât. Se proţăpeşte mândru în mijlocul biroului şi, cu o voce demnă de-un fierar-betonist ce tocmai şi-a depăşit norma , declară:
- „Io-s Modoran!“

Directorul se uită la el şi-şi dă seama că aşa fericit ar trebui să arate un câştigător la Loto, aşa că-l întreabă cu blândeţe:
- „Aaa, condoleanţe... Ce doriţi?“
Modoran: „Vaai, dom'le director, chiar nu mă recunoaşteţi? Sau numa' vă prefaceţi că nu mă recunoaşteţi? Deşi, e drept că au trecut cinci ani de când am absolvit această instituţie, dar nu cred că m-am schimbat prea tare. Da' vă-nţeleg, domnule director, aveţi motive să mă repudiaţi!“

Îşi drege glasul şi continuă solemn :
- „Onorată asistenţă“, (Directorul se uită mirat în stânga şi-n dreapta lui), „ca fost elev al acestei şcoli am onoarea să vă cer cu tot respectul restituirea sumelor pe care le-am plătit drept taxe şcolare acum cinci ani!“

Se uită în jurul său cu mândrie şi parcă ar aştepta niscai aplauze. Directorul este din ce în ce mai nedumerit, dar nu are timp să-şi exprime părerea, deoarece Modoran continuă cu acelaşi ton ce nu suferă contrazicere:
- „Pe baza faptului că m-aţi învăţat prostii, pe baza faptului că mi-aţi eliberat o diplomă de absolvire în care scrie că în schimbul banilor mei aş fi învăţat ceva, dar până la urmă s-a dovedit că n-am învăţat nici măcar să scriu corect. Sunt un agramat cu diplomă, care nu se poate folosi de nimic din cele învăţate aici, sunt doar un măgar nepricopsit. Cu diplomă!“

Îşi roteşte din nou cu mândrie privirea prin birou... Având în vedere că directorul încă nu era capabil să scoată vreun sunet şi altcineva nu era p'acolo, Modoran continuă nestingherit:
- „Ideea mi-a dat-o un amic (vedeţi, nici măcar de-o idee proprie nu-s capabil); mi-a spus amicul că-s prost de bubui, c-am plătit degeaba taxele şcolare şi mai bine mi-aş cere banii înapoi! Şi mi-am zis: iote, dom'le ce idee! Excelentă idee! Aşa c-am făcut stânga-mprejur şi-am venit întins la dumneavoastră să vă cer respectuos restituirea banilor! Pentru că am cheltuit o gramadă de bani pe învăţătură ca să ştiu ceva. Or eu nu ştiu nimic, deci m-aţi învăţat prost, aşa că am tot dreptul să-mi cer banii înapoi!“

Deznădăjduit, directorul îngaimă:
- „Dar de unde ştii dumneata că nu ştii nimic?!“
Mândru de ideea ce-i flutura prin creier, Modoran nechează bucuros:
- „Hehe, de unde ştiu? Păi asta-i treaba voastră să decideţi după reexaminare! Pentru că asta vreau, să fiu reexaminat deoarece data trecută m-aţi lăsat să trec examenele deşi, fără îndoială, trebuia să mă picaţi! Dacă aş fi căzut, măcar puteam să-mi dau seama că nu ştiu nimic, dar aşa, am trăit cu falsa impresie că ştiu câte ceva! De aceea vă rog să mă admiteţi la reexaminare ca să vedeţi că nu ştiu ni'ca şi vă mai rog să mă trântiţi la examen şi, în consecinţă, să-mi restituiţi taxele şcolare!“



Scena 2: ...şi urmările ei

Personaje:
Modoran
Directorul
Profesori


Încet-încet directorul îşi dă seama că are de-a face cu un şmecheraş isteţ ce urmăreşte să compromită instituţia ce-o conduce şi să pună mâna pe niscaiva bănuţi. De aceea convoacă de urgenţă consiliul profesoral şi, după ce explică tuturor cu ce problemă se confruntă, concluzionează:
- „Onoraţi colegi, după părerea mea nu riscăm nimic dacă-l admitem pe Modoran la reexaminare! Consider că-i imposibil să pice, creându-ne astfel cine ştie ce complicaţii financiare. De bună seamă că, de când a plecat de la noi, a învăţat câte ceva în şcoala vieţii, aşa că noi trebuie să fim atenţi doar la un singur lucru: să nu-i punem întrebări grele! Trebuie să fim mai abili decât el, să ne sprijinim unii pe alţii pentru a-i acorda domnului Modoran note de trecere la fiecare materie! Domnilor colegi, trebuie să fim solidari, să fim cu ochii-n patru pentru ca acest caz penibil să nu se transforme într-un scandal de proporţii pentru învăţământ! Aşadar, orice ar răspunde mocofanul, noi trebuie să-i dovedim că a răspuns bine!“

Acestea fiind zise, fostul elev a fost invitat în faţa comisiei de examinare. Modoran intră nepăsător, cu pălăria pe-o ureche, mâinile-n buzunare, fără să salute dar fluierând insolent. Profesorii îi urează un „Bi-ne aţi ve-nit“ cu afabilitate, la care Modoran le răspunde condescendent: „Servus! Staţi jos, mucoşilor!“ şi se uită cu obrăznicie la ei, aşteptând să fie dat afară. Profesorii se uitară unii la alţii şi, hotărâţi să accepte orice măgărie, se aşează pe scaune. Directorul ia cuvântul:

- „Maniera aceasta de comportament a domnului Modoran ne arată cât de bine cunoaşte dumnealui stilul acestui străvechi institut. Dânsul ştie foarte bine că şcoala noastră a existat în această formă şi în îndepărtatul Ev Mediu, când profesorii şi elevii trăiau într-o perfectă armonie, se tutuiau şi se adresau unii altora într-un mod prea puţin protocolar... Domnia sa a vrut să ne amintească acest lucru. Delicata şi amabila domniei sale atenţiune ne încântă pe toţi, de aceea sunt sigur că onorata comisie este în asentimentul meu când îl declar pe domnul Modoran promovat la purtare cu nota 10!“

Profesorii aplaudă bucuroşi în timp ce Modoran se scarpină-n barbă puţin înciudat: „Hm, musai să fiu mai atent în continuare!“

...................................................


Actul al Doilea: Moralitate cu sârma-n nas (de Osama Bri Gadier)

Scenă unică: Prima examinare

Personaje:
Modoran
Directorul
Platoneanu, profesor de filozofie
Profesori

- „Acestea fiind spuse eu zic să purcedem şi să trecem la examinarea propriu-zisă“ - spuse directorul întorcându-se înspre masa lungă la care erau aşezaţi cei zece profesori. „Pentru aceasta dau cuvântul profesorului de filosofie, Platoneanu care - nu-i aşa?! - are onoarea să înceapă această examinare.“

Ştia bine de ce l-a ales pe Platoneanu să spargă gheaţa. Nu-l suferea. Nici pe el şi nici fiţele lui de moralist şi aşa-zis „responsabil cu etica“ în şcoală. Era singurul care îndrăznea prin simpla lui prezenţă să-l tragă oarecum de mânecă atunci când sărea calul chiar dacă nu i-o spunea în faţă. Era suficient să-i arunce o privire şi putea să citească o anumită mustrare pe faţa profesoraşului, de fiecare dată când călca pe alături.

Chiar şi acum putea ghici acea urmă de mustrare în ochii lui. Spera totuşi că cele câteva minute pe care le-a avut cu el în privat, înainte de a intra în sală, au avut efectul scontat asupra profesorului. Altfel erau distruşi. Platoneanu era un tip imprevizibil...

Profesorul se ridică încet de pe scaun şi cu paşi mărunţi se apropie de scaunul pe care stătea Modoran.
Aceasta dură o veşnicie. Şi asta deoarece profesorul se mişca greoi, apăsat de greutatea misiei ingrate pe care o avea, cu privirea în pământ şi cu palmele împreunate la spate se apropia de Modoran, ca şi un dresor de papagali obligat să dreseze un leu. Mai era şi tensiunea din aer, care parcă voia să oprească timpul în loc.

- „Domnule Modoran!“ - sparse brutal tăcerea Platoneanu. Vocea lui era puţin prea răstită şi sună ca un geam spart în tăcerea sălii.
- „Înainte de a trece la întrebări, doresc să vă anunţ că eu nu sunt de acord cu jocul pe care-l faceţi.“ Profesorii ciuliră urechile, directorul se încruntă.

- „Nu sunt de acord nici cu domnul director care ne-a <> să vă dăm notă de trecere chiar dacă nu meritaţi.“
Directorul căscă ochii şi gura şi faţa lui luară forma unui nasture cu trei găuri. Nu mai respira.

- „Nu! Eu nu mă murdăresc!“ - continuă vehement Platoneanu. „Eu sunt un idealist şi pun morala şi etica mai presus de o slujbă amărâtă de profesor. În paranteză fie spus, domnul director trebuie să înţeleagă că ameninţările lui privind concedierea mea în cazul în care matale vei cădea la examenul meu, nu mă afectează cu nimic.“

Se opri o secundă să verifice efectul discursului său şi, după ce i se confirmă că toţi profesorii au feţele albe şi a directorului era roşie, continuă cu aceeaşi emfază:

- „De aceea... domnule Modoran, ţin să te asigur că vei avea o examinare corectă şi, între noi fie vorba, personal m-aş bucura dacă ai pica la examen.“

Din spatele lui se auzi o bufnitură, dar el nu se întoarse. Mai mult bănui pumnul cu care directorul făcu să sară în sus toate lucrurile de pe masa profesorilor. În urechi îi mai răsunau cuvintele directorului de dinainte de a intra în sală: „Platoneanule, ştii că nu îmi placi, şi mai ştii că de această examinare depinde viitorul tău în această şcoală...“

O urmă de zâmbet îi străbătu faţa imaginându-şi moaca directorului. În schimb pe faţa lui Modoran se putea citi satisfacţia. Un zâmbet larg voia parcă să spună: „Sunteţi ai mei, porumbeilor...“

- „Domnule Modoran, voi începe cu o întrebare de încălzire. O întrebare simplă, cu un răspuns care se doreşte să infirme afirmaţia domnului director, conform căreia dumneata urmăreşti doar să câştigi o sumă de bani, şi că pentru aceasta eşti în stare să minţi şi chiar să răspunzi incorect doar de dragul obţinerii unei sume ilicite.“

- „Dă-mi voie să afirm că, personal, nu cred să existe o fiinţă mai proastă pe faţa pământului şi care să nu realizeze că aceasta ar fi o infracţiune. Şi, dovedită fiind, ar putea atrage după dânsa chiar şi pedeapsa cu puşcăria.“
„Nu pot să cred că dumneata poţi fi atât de inconştient încât să îţi rişti libertatea. Nu?“

De data asta era rândul lui Modoran să caşte ochii şi gura ca un nasture cu trei găuri. La aspectul ăsta nu se gândise...

- „Nu cred nici că domnul director a vorbit serios făcând această afirmaţie deoarece, dacă era serios şi ar fi avut dubii asupra integrităţii dumitale te-ar fi putut reclama şi nu ar fi fost nevoie să te examinăm noi, ci... poliţia sau procuratura...“

În acel moment făcu o pauză şi se întoarse brusc înspre masa profesorilor şi, privind la imaginea din faţa lui, nu putu să nu zâmbească şi să facă analogie cu „Cina cea de taină“, cu directorul ca figură centrală şi profesorii pe post de apostoli, dar cu feţele încruntate şi întrebătoare întoarse înspre director. Acesta însă se făcu mic, încât mai era puţin şi intră sub masă. Abia acum realiza că intrase în jocul lui Modoran când putea foarte bine să evite toată povestea. Dar era prea târziu...

Platoneanu se întoarse către Modoran şi continuă:

- „Deci... haideţi să demonstrăm că nu este vorba depre nici o infracţiune, şi vă rog să-mi spuneţi repede şi fără să staţi pe gânduri: în situaţia în care subconştientul vă spune să vreţi... şi conştientul să nu vreţi... ACUMA vreţi să vă luaţi examenul?“

- „NU!“ - răspunse prompt Modoran... având însă o moacă nesigură.
- „Perfect, domnule! Infirmare prin afirmare. Acesta-i răspunsul pe care-l preconizam.“

- „Mergem mai departe:“

- „Vă amintiţi probabil din timpul şcolii că aveam eu o înjurătură preferată...“
- „Da“, zise Modoran. „Toată ziua ne ziceaţi <>...“
- „Corect“, râse Platoneanu. „Puţini ştiu însă că aceasta înjurătură era de fapt o găselniţă pedagogică. Prin această expresie voiam să inoculez elevului ideea de bază a educaţiei, filosofia după care ne ghidăm noi în această şcoală specială şi, implicit, definiţia filosofiei.“

Modoran avea o moacă tâmpă, dar nici profesorii nu erau mai breji. Nu înţelegeau în ce direcţie o ia Platoneanu. Directorul era în transă. Doar o funie îi mai lipsea în jurul gâtului...

- „Aşadar, prin absurd, dacă domnul director v-ar oferi suma completă care constituie costurile educaţiei matale în această şcoală... în schimbul unei sârme... aţi accepta? Mai exact, aţi fi de acord să vă băgăm o sârmă în nas în schimbul banilor?“

- „Să vă ia dracu' cu sârma voastră cu tot“ - izbucni Modoran ridicându-se în picioare. „Da' să vă băgaţi voi toţi câte o sârmă în nas şi să vă legaţi unul de altul cu ea! Iote breee...“

- „Deci, să înţeleg că nu acceptaţi oferta noastră“, zise profesorul zâmbind larg.
- „Bin’ţeles că NU! Ce-ntrebare, dom'le... pfff...“

- „Foarte bine domnule Modoran. Răspunsul dumitale demonstrează că nu ţi-ai pierdut vremea degeaba în şcoala noastră şi ai o filosofie de viaţă sănătoasă. Aşa cum de altfel o au toţi absolvenţii noştri.“

- „Haaa...??? Păi cum dracu?“

- „Păi...aşa... Sârma este simbolul supunerii necondiţionate. A vitei cu belciug sau al porcului cu sârmă în nas. Unde sârma este instrumentul cu ajutorul căruia omul ţine animalul sub control. Cu ajutorul căruia îi distruge voinţa proprie şi îi impune voinţa lui.“

„Ori... misiunea noastră, a şcolii, este să creem indivizi cu personalitate şi voinţă proprie... Nu oi în turmă sau porci cu sârmă-n nas. Lideri... nu indivizi care să umple gloata. Nu? Ori... neacceptarea <> este tocmai efectul educaţiei primite în această şcoală, domnule Modoran.“

- „Filosofia în sine, prin definiţie, este materia care ajută elevul să <<înveţe cum să gândească, nu ce să gândească>>.“

„Aşa că, din punctul meu de vedere şi... chiar dacă la început n-aş fi vrut să treci examenul, mă declar pe deplin mulţumit şi chiar mândru că v-am avut ca elev. Aveţi o personalitate puternică şi meritaţi nota maximă. Felicitări!“

Directorul avea lacrimi în ochi. Era epuizat... Profesorii erau şi ei storşi ca nişte lămâi, şi Modoran încerca să închidă gura, dar aceasta nu voia să-l asculte. Într-un târziu au început toţi să comenteze şi să murmure, aruncând priviri admirative către Platoneanu.

Modoran şi-a revenit şi, la un moment dat, a profitat de agitaţia celorlalţi trăgându-l pe profesor de mânecă:
- „Ştiu eu foarte bine ce joc murdar faci matale, monşer“ - zise acesta ironic şi răutăcios. „Cum rămâne cu <> pe care o drapelezi neîncetat? Ai? Te va lăsa să dormi la noapte?“

- „Oooo... şi încă cum?“ - zise acesta râzând. „Nu văd un lucru de o mai înaltă ţinută morală decât acela de a nu risca să-ţi supui copiii la foame prin pierderea intenţionată a slujbei pentru pielea unui şarlatan. Iar eu am trei copii, bre Modorane“ - şopti profesorul. „Moralitate la puterea a treia...“ 🙂

.....................................



Actul al Treilea: Dilema porcului (de unualibro)

Scenă unică

Personaje:
Modoran
Platoneanu


Modoran încă nu-şi revenise după discuţia de la amiază… Trecuse de miezul nopţii şi gândurile la ceea ce se întâmplase încă îl frământau.

„Să-mi bag o sârmă în nas pentru bani… Păi alţii şi-o bagă fără bani. Iar dacă sârma este simbolul supunerii, cum rămâne cu ăia de-şi bagă sârmă în urechi, în cur, în buric sau în alte părţi? Păi ăia o fac tocmai în sens opus, ca un act de nesupunere. E drept că şi porcului i se pune o sârmă în rât, dar cu un scop precis: să-i provoace durere când începe să râme în lucruri în care omul nu este interesat să o facă… În cazul ăsta sârma nu e un act de supunere, ci o metodă tradiţională de dresaj bazată pe un exerciţiu simplu: dai cu râtu unde nu vreau eu, o să te doară.

Prin urmare, filosofic vorbind, fiecare om are un belciug, dar nu în nas sau în puţă, ci un belciug în moalele capului care-i spune cam acelaşi lucru : te gândeşti să faci prostii, cam asta te aşteaptă. Deci, Platoneanu nu ştiu dacă a avut dreptate integral, dar cu toţii avem o sârmă în nas, astfel încât, dacă ni-l băgăm unde nu ne fierbe oala, o să ne doară. Rău. Mai rău ca pe porc…. Deduc că nu vorbim de oameni şi porci, ci de două categorii de porci: ăia cu belciug în rât şi ăia cu belciug în moalele capului.

Filosofia lui Platoneanu spune clar: cu toţii suntem porci din punct de vedere al belciugului, însă diferenţa dintre om şi porc rezidă în faptul că omul crede că are dreptul să refuze belciugul şi să primească bani în schimb.“

Confuz, aruncă un palton pe el, chemă un taxi şi plecă la Platoneanu. Era demult trecut de miezul nopţii. Sună la uşă, şi profesorul îi deschise îmbrăcat în pijamale:

- „Dom’ profesor, am o dilemă. Una majoră, care nu suferă amânare.“
- „Modorane, tu ştii cât e ceasul?“
- „Ştiu, dom’ profesor. Însă trebuie să vorbim despre belciug…“
- „Bă, băiatule, tu eşti sănătos la cap?“
- „Dom’ profesor, astăzi mi-aţi creat o dilemă existenţială şi nu mai pot dormi.“
- „Aşa...“
- „Vedeţi dumneavoastră, cu toţii avem un belciug, o sârmă în nas, chiar şi dumneavoastră, şi dom’ director...“
- „Modorane, uite ce e, eu zic să te duci să te culci.“
- „.…nu contează că dom’ director e director şi dumneavoastră profesor. Din punct de vedere al sârmei sunteţi porci amândoi. Şi nu aveţi cum să refuzaţi belciugul fiindcă el nu există fizic, dar amândoi îl aveţi.“
- „Modorane, eu chem poliţia. Cred că nu eşti sănătos la cap.“
- „Vedeţi, chemaţi poliţia. Eu n-am chemat-o azi când m-aţi întrebat dacă vreau o sârmă în nas!“
- „Păi aia era o discuţie pur filosofică.“
- „Şi asta la fel. Numai că e ceva mai elaborată.“

Profesorul îi închise uşa. Modoran rămase pe scara blocului, inutil şi confuz.

....................................................................

Actul al Patrulea: T.O _ b.E.e.e.e _ O.R. _ N.o.T _ T.O _ b.E.e.e.e … (de Krontzo)

Scena 1(cu muzici cu tot): Modoran și… UMbRA

Personaje:
Modoran
Mirosuri
Sunete
Viziuni: Umbra 1 (a Directorului), Umbra 2 (a lui Krontzo)
Grup de adolescenți


Modoran se scărpină în barbă… cum obișnuia când era înciudat. Să rămână? Să insiste? A vrut să le demonstreze cât e de tâmpit el însuși… și pierduse una după alta confruntările cu ei… Cum să-l biruie pe Platoneanu fără logică? Cum să-l biruie pe director? Scărpinatu-n barbă nu-i micșora confuzia…
Întoarse spatele ușii și lui Platoneanu… măcar cu asta să se aleagă…
Coborî o treaptă și se dezechilibră… Se lăsă pe vine sprijinindu-se de perete.
- „Băăăi, noapte, noapte… daʹ ce gălăgie în blocuʹ ăsta… n-au somn…“
Îi plesnea capul de durere. Atâtea întâmplări… Miros de cozonaci şi nuci caramelizate pe casa scării… clinchete de pahare… râsete, voci, reclame la televizor…
- „I-auzi : <> Cu mă-ta... cu fii-ta… tu-i ceapa mă-sii… Am vrut și eu să obțin niște bani… am școala vieții, ziceam că-i duc unde vreau eu … Ăia sunt niște șoareci… șobolani de bibliotecă… ce știu ei?“

I se lăsa o ceață din ce în ce mai groasă pe ochi și pe creier… Îi venea să și vomite…
Se dezechilibră, căzu pe spate și alunecă două-trei trepte… privirea i se fixă de un fascicol de lumină care se rotea pe tavanul înclinat … rampa scării…
- „Ia te uităăă… cum curuʹ meu a intrat Directoruʹ prin ochiuʹ ăla de geam? S-a făcut fantomă? O fi murit, dracuʹ… ! Băăă… nu te apropia… băăăă… ce vrei de la viața mea ?“

- „Și ăștia din bloc n-au somn… ia uite obrăznicătura aia cum îi răspunde luʹ mă-sa : <> … cum să defilezi noaptea, ești curvă? Daʹ… parcă și fiu-miu defilează noaptea pe eRepublik… au înnebunit cu toții!“
Ce senzație de vomă… și de frig… și ceața aia … Directoruʹ … se tot apropia… și ce șuierături scotea…
- „Așa o fi în iad ?“
- „Domnuʹ Modoran, mergeți și vă odihniți… nu glumiți cu viața dumneavoastră! Mâine dimineață vă examinează domnuʹ profesor Krontzo!“
- „Și Krontzo ăsta… cine naiba este ? Că nu l-am avut în liceu…“

Își scoase mobilul și-l sună pe Platoneanu - auzi cu claritate dincolo de ușa apartamentului soneria telefonului fix…. nu răspunde…
Mai sună o dată…
- „Heheheee… a spart o vază, idiotuʹ ! ... Alo? Platoneanu? Dormeai?“
- „Bineînțeles că dormeam!“, răspunse el răgușit și nervos.
- „Tu-i măliga mă-sii ! Eu mă perpelesc aici și tu dormi… Cine dracu-i Krontzo ăsta ! Directoruʹ mi-a zis că am mâine examen cu el.“

Ușa de la casa scării se izbi de perete și intrară niște adolescenți… chicotind și tachinându-se. O luară în goană pe scări și se împiedicară de Modoran. Fetele se speriară, însă băieții interveniră prompt:
- „Băi, bețivule, fă pași că vine poliția! Haideee, fetele, că nu poaʹ să vă facă nimic! Hai, luați-o înainte, fetele, că vă ținem noi spatele … tot ziceați că ne holbăm la sânii voștrii… lasʹ că ne holbăm la fundurile voastre!“

- „Derbedeii dracuʹ ! Lasʹ că i-am reperat ! Vă arăt eu mâine la școală!“
Aaahh… dau mâine examen la școală... O mai fi ăla în telefon?

- „Băi, Platoneanu ! Ştii ce i-am zis Directorului: <>, asta i-am zis… și <> daaa, daʹ cine dracu-i Krontzo ăsta! Directoruʹ mi-a zis că am mâine examen cu el! Ce predă? Zi mai repede că-mi plesnește capul de durere … și cred că o să vomit în telefon!“

Nici un răspuns… doar un sunet sacadat se mai auzea din telefon… Platoneanu plecase.
În tot timpul ăsta Directorul îl fixa cu o privire de gheață.
- „Doamne, ce mă fac ? Ajută-mă… Doamne Isuse Christoase, miluiește-ne pre noi, păcătoșii!“

Dintr-o dată, prin ochiul de fereastră de la casa scării apăru alt fascicol de lumină… se rotea… se rotea… apropiindu-se de Modoran care, cuprins de spaimă, încerca să intre în perete…

- „I am Lady Krontzo - the Goddess of War*!!! See you tomorrow morning at the DC!“

Modoran leșină.


Scena 2(cu muzici cu tot): CiNe sUNtem? De UNdE veNIm? ÎnCOtro ne îNdrEptĂM?

Personaje:
Mytzica, soția Directorului
Leonida Davincinescu, profesor de desen – Directorul
Platoneanu, profesor de filozofie
Pristandache, Portarul
Mirosuri
Sunete
Viziuni: Umbra 2 (a lui Krontzo), Umbra 3 (a lui Modoran)


- „Da… sigur că da… orice ar răspunde mocofanul, noi trebuie să-i dovedim că a răspuns bine!“, strigă Leonida Davincinescu, Directorul.
- „Îl declar pe domnul Modoran promovat la purtare cu nota 10!“, mai spuse el.

Dintr-o dată o ploaie de palme se abătu asupra lui. Reuși să deschidă un ochi pe jumătate…
- „Aaa… Mytzica… iubito…“
- „Iubito, aaaii ? Mă dusăi șî eu asarʹ să chefuiesc cu fetili, ca de zîua fimeii, șî tuuu? Ci făcurăți acilișa, morți de beți? Cu Platoneanu, om însurat cu trii copchii acasî… cu Portaruʹ școlii… un bețiv ș-un curvar, ș-un bârfitor… de-o să afli tăt orașuʹ ce făcurăți acilișa… 40 de mucinici, aaai ? Daʹ ioʹ creʹ că-s 400 pahare murdare … nu 40 ! Ați mâncat tăți mucinicii, ați borât pisti tăt… vă băurăți mințile, nu alta…“
- „Iubito, stai să-ți povestesc… avem o problemă... Stai să-ți prezint și pe Lady Krontzo - the Goddess of War* și pe Modoran... că pe ei nu-i știi... “

Umbra-Lady-Krontzo se zărea într-un colț de bucătărie, spre tavan… ce femeie, domʹle… curat războinică !
„ - Daʹ stai… cum dracuʹ a ajuns aici?“ Parcă o mai văzuse pe femeia asta, dar nu mai știa unde…
Și Umbra-Modoran stătea ghemuită în alt colț de bucătărie, spre pardoseală…
- „Ia uite-l și pe-ăsta ce barbă are… cum arată… ca un pictor în mizerie… Eeeii, mai bine mă prefac mulțumit că-s în compania lor… cine știe câte tigăi în cap îmi mai trage și Mytzica asta…“

Davincinescu încercă să se ridice în capul oaselor, dar nu reuși; făcu un efort să-i salute, totuși:
- „Sărʹna, Krontzo!!! Servus, Modoran!!!“

Primi un picior în șol😛
- „Mă, tu ești mort de beat ! Cari Cloanța? Cari Modoran? Undi vezi tu mă, muiere, acilișa în afarî di mini? Şî nu puteai sî bei mai puțîn? Sau în păhărele d-alea micuțî ?“
Și continuă să-l lovească cu piciorul...
- „Tot mai bei, mă, porcule?! Zi mă, mai bei?!?!“
Davincinescu, cu greu … reușind să-și ridice capul:
- „Toarnăăă...“

.........................................................................


Actul al Cincilea: Despre dragoste (de Ileana M)*

Scena 1: aceeaşi
Personajele: aceleaşi


Mytzica (ieşind din scenă):
- „Vă las, mă, să vă mân’ce păduchii… Ai dracu’ de beţivani, o să mă vorbească toţi vecinii…“

(încep să se dezmeticească…)

Portarul: „Focoasă-i Mytzica lu’ dumitale, domnu’ director… Ce femeie!“
Directorul: „Taci, mă, că eşti chior de beat…Iar te-ai făcut ca porcu’…“
Portarul: „Lăsa-ţi, domnu’ director, oi fi beat, da’ ştiu eu ce spun.“ (pune capul pe masă, adormind)

(Krontzo începe să execute o serie de mişcări de mâini, simulând o luptă imaginară, uitându-se fix înspre Director. Modoran stă turceşte pe podea, învelit într-un cearceaf alb, nu se mişcă, uitându-se fix înspre Director)

Directorul: (brusc ridică capul de pe masă, înviorat) „Mai stai, coană lady puţin, că mă năuceşti. Şi tu ce, mă Modorane, de mă holbeşti aşa… Ce? De unde-o cunosc eu pe coana asta, domn’e, c-o ştiu de undeva…“
Platoneanu: „Păi asta-i Mytzica, domn’ director, aşa o vezi mata… Hi, hi, hi“ (râde hâtru)
Directorul: „E pă’… Mă, poate ai dreptate, o fi dracu’ în inconştientu’ ăla al meu, cum vine treaba… Ce zici Modorane, aşa o fi la mine viziunea, cu Mytzica? Poate aşa o văd eu pe Mytzica când sunt beat… De-i zic luptătoarea Krontzo, ca-n serialu’ ăla. Vai ce femeie… Mytzico, tot frumoasă ai rămas, ce femeie eşti tu Mytzico! Ia zi, domn’ profesor, nu-i aşa? Mândreţe de femeie şi alta nu-i…“
Platoneanu: „Un căcat mare cât hotelu’ Ritz, ăl’ din piaţa centrală, asta-i viaţa noastră, că aveam aspiraţii, eram tânăr, ce credeam eu c-o să ajung aici în provincie, profesoraş la ăştia, aveam gânduri înalte, aspiraţii, ehehe ce vremuri…“
Directorul: „Lasă, domn’ profesor, că-i bine aici, unde mai găseşti aşa…Că poate vine şi-o primă, că m-ai terminat azi, domn’e, cu sârma aia, genială, domn’e, genială…“
Platoneanu: „Dă-o dracu’ de sârmă, că nu-i chiar aşa... C-a venit Modoran la mine mai pe seară, avea probleme grele, existenţiale, şi m-a pus pe gânduri… Ce primă? Hai, că mai venim acasă acum… Ia zi, domn’ Director, ce primă?“
Directorul: „Lasă domn’e prima aia… Poate are ăsta dreptate… (către Modoran) Nu te mai holba mă la mine aşa! (către Platoneanu) Dacă are dreptate? Adevărul este…“
Platoneanu: „Adevăr şi real, că Hegel spune…“
Directorul: „Lasă-mă, bre nene, cu Hegelu ăla, că aici, acum, am aşa o problemă de cunoştinţă, dacă Modoran e prost din cauza noastră, că nu l-am învăţat nimic... Uite la el, dacă are dreptate, nu l-am format, nu l-am învăţat ce e viaţa, nu i-am arătat calea de urmat… (către Modoran) Nu te mai uita domn’e aşa… (către Platoneanu) L-am prostit mai mult… Şi l-am aruncat în viaţă nepregătit… Eu îi dau banii!“
Platoneanu: „Ce bani, domn’e, ce bani? Păi cu primele alea cum rămâne?“
Directorul: „Îi dau banii, că uite la el, când îl văd aşa, cu ochii ăia... Eu îi dau banii mâine…“
Platoneanu: „Nu-i dai domn’e, nimic.“
Directorul: „Îi dau.“
Platoneanu: „Nu-i dai.“
Directorul: „Nu-i dau.“
Platoneanu: „Eşti beat, domn’e, ai devenit sentimental... Te-a apucat aşa dintr-o dată, domn’e, paştele ei de viaţă, am ajuns… Că eu aveam aspiraţii, poate intram şi în politică, la câtă carte… Că ce-ţi pasă matale, că eşti ditamai directoru’, banu’-ban, o ai pe coana Mytzica, femeie vârtoasă şi dârză, uită-te la ea, pe tavan, cum se luptă… (către Modoran) Nu te mai holba, domn’e aşa la mine…“

(intră Mytzica)

Mytzica: „Acasă, mama voastră, că s-a luminat de ziuă… Huo, huo, beţivanilor !!!“

(îi aleargă să-i scoată afară din scenă; Directorul fuge şi el)

Toţi, în cor, urlân😛 „Nu dădea, nu dădea, coană Mytzica… !!!“



Scena 2: Dragoste mare

Personaje:
Modoran
Ileana, amanta lui Modoran

Scena: Camera sordidă a unei garsoniere de bloc confort II. În colţul din dreapta al scenei se află patul în care zace Modoran, dormind pe o parte, cu gura căscată şi o mână atârnată, ce atinge podeaua murdară. Pe centru se află o masă simplă de lemn, dreptunghiulară şi două scaune fără spătar, în fiecare capăt. Pe masă sunt două sticle de vin goale. În dreapta, câteva dulapuri de bucătărie, cu vopseaua verde scorojită şi un aragaz mic, cu două ochiuri. Câteva oale sunt împrăştiate pe dulapuri. Pe marginea unui dulap se sprijină o masă de călcat pe care zace o grămadă de haine. Pe fundal sunt câteva panouri, unul având un geam mic şi murdar, amplasat foarte sus. Lumina este difuză, alb-albăstruie, simulând lumina de zori. Modoran sforăie sacadat, pe o tonalitate de bas.
Ileana intră în cameră. E îmbrăcată cu o fustă maro, largă, puţin peste genunchi, dar care nu-i poate ascunde pântecul de gravidă în cinci luni. Are o bluză albă, cu mânecă scurtă, descheiată la vreo doi nasturi. Îşi ţine în mână pantofii pe care-i aruncă pe jos, înspre pat, când intră în cameră. Se uită înspre pat preţ de câteva secunde.

Ileana: „…Al dracu’ de nenorocit, iar ai băut azi-noapte, ş-acum sforăi de nu se poate... Eu muncesc ca proasta, în schimburi, că am ajuns să fac schimbu’ trei ca să mai iau şi sporu’ ăla, şi tu…“

(se îndreaptă spre masă, se aşează pe un scaun, cu spatele la pat, lasă capul pe masă câteva secunde, şi apoi răbufneşte)

„Că m-am săturat... Eu te las, mă, te las, să ştii, să te văd eu atunci ce proastă ca mine mai găseşti tu…“

(În pat, Modoran se foieşte, continuând să sforăie uşor)

„Că cine mai e ca mine proastă, ca să nu zic şi altceva, să te spele, să te calce, să-ţi pună o zeamă pă masă, că numai eu ştiu cum mă descurc să fac mâncarea aia, şi el? Ce face? Zace în pat, beat mort, că altceva nu ştie, să bea, să-şi bea minţile, că o sa plec, mă….“

(se duce spre bucătărie, începe să sorteze rufele pe masa de călcat, continuând monologul, ca pentru sine)

„Că eram minoră şi naivă, şi m-ai vrăjit cu aburelile alea... Erau şi alţii ce mă cereau să ies cu ei... Eu proastă, m-am lăsat la tine, că credeam că eşti om serios, de casă, c-o să-ţi faci şi tu vreun rost, să avem şi noi confort în viaţă... Acum m-ai lăsat şi borţoasă, că numa‘ de copilu‘ ăsta nu duceam lipsă... Cu ce-o să-l hrănim, mă, cu ce, că stai în pat şi te gândeşti că vine mâncarea din cer sau creşte în copaci... Ca să nu mai zic şi de mă-ta... Ce afurisenie de femeie... Că trebuia să-mi dea de gândit când am cunoscut-o, că se băga în toate... Să nu-ţi mai zic ce mi-a zis şi ieri, când m-am întâlnit cu hoaşca de ea, la uzină: <

>, <>, <

>, gândurile lu’ mă-ta, îmi venea să-i zic... Auzi la ea, e neîngrijit, săracu‘, putoarea... I-a mai venit şi ideea aia cu banii de la şcoală... Ţi-am zis, stai mă potolit, că astea nu-s de noi... Nu, tu nu, că ştii tu ce faci, ca şi cum te-ai pricepe la lucrurile astea... Că dacă nu iese treaba, Doamne fereşte, asta ne-ar trebui, să mai zaci şi prin bulău... Ce-o să se aleagă de mine, cu copil nou-născut, pe drumuri ajung, pe drumuri, în pustie... Că am fost proastă, că nici acum nu m-ai luat cu acte, să intrăm în rândul lumii şi noi...Ce, crezi că n-aud şuşoteli în secţie la mine: <>... Că-mi doream şi eu să port rochie albă, să fie şi la noi ca la alţii... Da‘ eu nu, o proastă, ce mai, m-am lăsat aşa, că păreai dăştept, îi făceai pe toţi... Erai aşa, mai şmecher, chiar galanton, aveai şi glume bune, păreai descurcăreţ... Îmi ziceam că n-o să am grija de mâine, şi acum îmi obosesc gura degeaba, uite că mă apucă şi inima... (se îndreaptă spre masă şi se aşează pe scaun); Că-s femeie gravidă cu copil, mâine, poimâine, că d’abia îl mai car... Asta ne trebuia acum, vai, cum am ajuns... Eram ca o floare, că mă fluiera şi pe mine bărbaţii pe strada, acum nici vântul nu-mi mai ridică fusta... Ce proastă, cu vocea dulceagă îmi spuneai vorbe de cădeam pă spate, cu luna, cu mare şi acum, deschid sticla de bere şi conservele de peşte cu vocea ta... Că nu-mi mai spune nimica, nici de bine, parcă sunt mobilă de sufragerie, şi alta nu... Că n-avem şi noi o canapea, ca la ăi’ de sus, de la doi... Nici nu îi auzi, că nu strigă, nu se ceartă... Şi eu, ca o proastă, îl păzesc p’ăsta beat mort, ca sluga, nu alta... Da’ ce să fac, că mă mai ia pe mine dracu’, aşa cum arăt acum... Îndur, da‘ până când... Că nu mi-am mai luat un furou nou de ani... Că am şi eu limitele mele de femeie, cu demnitate…“

(Modoran se trezeşte, ridicându-se într-un cot)

Modoran: „Taci, făi femeie, că mă doare capu‘.“
Ileana: „Nu tac, mă, nu tac, că m-am săturat.“
Modoran: „Poate o s-o furi, aşa, de dimineaţă…“
Ileana: (cu glas aproape şoptit) „Nu mai dai tu în mine, aşa grea, că ţi-o fi milă, animalule... (cu voce aspră) Scoală-te, trebuie să te duci la şcoală. Te aşteaptă ăia... Dacă ai intrat în horă, acum joacă, că ţi-am spus eu…“
Modoran: „Ho, că mă scol... A dracu’ femeie, că de gură…“

(se dă jos din pat, îndreptându-se încet spre bucătărie, clătinându-se)

Modoran: „Dar şi când o să vezi banii ăia pe masă, aici, uite aici, pe masă, ce-o să-ţi mai meargă gura, să ne luăm şi d’aia, şi d‘aia… O să-ţi sticlească ochii ca la viezuroi, a dracu‘ femeie…“ (râde)
Ileana: „Chiar crezi c-o să iasă treaba?“
Modoran: „O să iasă, de ce n-o să iasă, crezi că mă fac aştia aşa, pă mine, doar am şcoala vieţii, aia sănătoasă, de se-nvaţă greu, de nu mi-o ia nimenea. Profesoraşii ăia, lu’ peşte…“
Ileana: „Hai mă Modorane, că poate iese … Să ne ajute Domnu‘.“

(se aruncă în braţele lui fericită)

........................................................................
*Nota Editorului: contul Ileana M a fost preluat de altcineva, iar toate articolele din ziarul ei au fost şterse


Va urma...


Mentalist de Bucovina, Ministrul Culturii
Mărţişor, MMXIII