Join the new world

.

Își amintea doar lumina. Lumina ce o lăsase în urmă când se ascunsese să moară. Se învelise atunci cu greu în propriul trup încercând parcă să se înghită puțin câte puțin până când fiecare cută avea să dispară prin sine însăși. Încet avea să devină piatră și-apoi piatra avea să se preschimbe-n praf. Și-atunci avea să fie mort.
Un fior îi străbătu trupul. Încă nu.
Și lumina... lumina îl chema din nou către ea. Mai tare... și mai tare.
Poate greșise când crezuse în moarte. Sau poate greșea acum.
Simțea pe dinăuntru un tremur violent de parcă milioane de pulsații i-ar fi aprins fiecare clipă de nemișcare. Încercă să-și încordeze neclintirea. Încercă să oprească lumina să i se împrăștie prin pereții corpului.
Nu avea însă destulă putere pentru asta.
Și căzu.
Căzu rotindu-se într-o explozie de lumină.
Căzu învârtit de zeci de rotocoale de vânt.
Căzu într-o lume cu totul și cu totul nouă pentru ochii săi.
Căzu dar pentru întâia oară corpul se împotrivi instinctiv durerii iminente. O arcuire, două, trei și căderea se preschimbă în zbor. Alte arcuiri și zborul continuă. Nu crezuse că e posibil așa ceva însă în această lume nouă, o lume aflată la capătul lungii nopți de amorțire... putea. Pășea ușor călcând din suflu de vânt în suflu de vânt, agățându-se într-o mișcare fluidă de fiecare rază de soare cu palmele crescute pe spatele inelat.
Îi plăcea noua rânduire în care tot ce era vechi rămăsese țintuit de pământ iar tot ce era nou era țintuit de cer.
Se avântă în văzduh. Trecu peste ape, trecu peste păduri, trecu peste țarcuri cu animele, trecu peste oameni, trecu peste zeci și zeci de forme și culori. Lăsă totul în urmă. Cu fiecare nouă bătaie de aripi se îndepărta mai mult de trecut și se apropia mai mult de viitor.
De undeva de jos îl ajunse parfumul florilor. Coborî în cercuri largi spre o grădină cu trandafiri și-și odihni zborul pe o cupă mare, roșie ce i se oferea în întregime. Opri timpul când aripile i se opriră și lăsă ca dulceața fără seamăn a florii să i se răspândească în trup. Tremură ușor fără voie. Era întâia oară când gusta o floare. Vroia mai mult. Vroia să le guste pe toate. Vroia tot.
Porni pentru a o găsi pe următoarea.


"Uite mami ce s-a aşezat pe rochiţa mea! Un fluturaş..."
Fetiţa ridică braţul stâng în dreptul ochilor.
"Mami, mami! Uite!"
Vocea mamei îi răspunse imediat: "Încet mămicule să nu-l sperii. Dacă îl sperii o să zboare."
"Ba n-o să zboare!" zise din nou fetiţa aşezând repede peste fluture palma dreaptă făcută căuş.
"Nu mămicule... dă-i drumul! Dacă îl ţii închis o să moară. Fluturaşii sunt foarte sensibili. Dă-i drumul mămicule. Lasă-l să zboare."


Fusese luat pe nepregătite. Nu pricepea bine pe ce floare se aşezase. Privi cu atenţie în jur. Era din nou întuneric şi lumina părea atât de aproape. Începu să bată puternic din aripi încercând să dărâme pereții micii închisori.


"Uite mami, se mişcă!" spuse fetiţa aplecând urechea spre palmă. Ascultă puţin zgomotul aripilor şi chicoti fericită. Degetele sale s-au strâns ca o menghină peste fluture. Începu să ţopăie agitând în aer pumnul drept. "E aici! E aici!" Mama fetiţei s-a apropiat repede: "Uite vezi?" zise ea arătându-i micuţei pata de culoare de pe rochiţă. "Aripile lor sunt foarte delicate. Dacă îşi pierd culoarea nu mai pot zbura şi mor. Dă-i drumul mămicule, îl chinui..."
"Ba nu-l chinui..." strigă furioasă fetiţa. "Uite, acuma îl chinui." spuse ea rupând înciudată una din aripile mari ale fluturelui. "Dar nu-l doare. Veeeeeeeezi?" Mama fetiţei încremenise. Era cât pe ce să-i tragă o palmă copilului dar se opri. "Şi uite că mai poate zbura" continuă fetiţa aruncând fluturele cu putere în aer.


Liber din nou.
Era liber din nou.
Începu să bată repede din aripi... dar ceva... ceva nu era cum ar fi trebuit să fie.
Simţea cum cade pe pământ.


"Hai să ne grăbim că vine ploaia." spuse mama fetiţei prinzând-o de mână.
Văzuse fluturele prăbuşindu-se în praful străzii şi dintr-o dată simţise un nod în gât.
"Hai mămicule, hai mai repede." mai zise ea privind pentru o ultimă dată fluturele care se chinuia să zboare.


Aripile sale, frumoasele sale aripi, izbeau cu putere pământul.
De ce nu mai putea zbura?
De ce?
De ce?
Cu ce greşea acum?
Mai încercă o dată.
Şi încă o dată.
Îşi vroia înapoi zborul.
Un strop de ploaie căzu lângă el. Şi apoi altul. Şi altul. Dar lui nu-i mai păsa. Nu-i mai păsa de ploaie. Picăturile cădeau cu putere pe trupul său... pe aripile sale. Aproape toate ca nişte lovituri. Aproape toate dureau și el, el nu avea ce să facă, era ţintuit pe pământ.
Într-un fel era fericit că durerea venea de sus şi nu din altă parte.
Lacrimile cerului deveniseră lacrimile propriului său trup... lacrimile propriilor sale aripi.
Ploaia însă nu dură mult.
Încet, simţi din nou căldura soarelui. Dar la ce bun? La ce bun când corpul său zăcea pe jos?
Stătu aşa nemișcat.
Și înţelese.
Înţelese că abia învăţase să păşească, abia învăţase să zboare, abia învăţase gustul florilor şi acum... acum trebuia să uite tot.
Lipit de pământ, cu aripile zdrobite şi rupte, aştepta.
O pală puternică de vânt ridică praful de pe şosea... şi îi împinse în aer şi trupul său.
Zbura.
Era din nou în aer, peste toţi şi peste toate. Îşi mişcă aripile dar fără folos. Zborul său era doar o amăgire a vântului.
Şi totuşi zbura. Pentru ultima dată.
Apoi simţi că aerul se linişteşte.
Simţi cum cade.
Dar nu mai simţi atingerea pământului.
Corpul i se prăbuşise înapoi în praf dar el rămăsese în aer... zburând.