Join the new world

Mitul demnităţii noastre

E sâmbătă seara şi n-am băut încă nimic. M-am uitat toată ziua la filme, fără vreun mare folos, iar acum am început să mă plictisesc. Maniu a devenit preşedinte şi-i ocupat cu războaiele. Omae e mort de ceva vreme. Direct x scrie iar lacrimogen, pentru publicul lui feminin. Iar Pădurarul a dat-o şi el pe literatură.

Nu-mi rămâne decât să ies şi eu cu ceva. Dar cu ce? Am vrut să continui seria lucrurilor cu care nu mă pot mândri. Ar fi fost rândul demnităţii. Însă mărturisesc că am nişte dubii. Sau, mai degrabă, reţineri. Zilele astea m-am gândit mult la sensul acestui termen şi n-am ajuns la nici o concluzie.

În dicţionar zice că demnitatea ar însemna "autoritate morală" sau "prestigiu". De unde se deduce că, aplicată la întregul popor, definiţia respectivă ne dezavantajează mai rău decât ne-am fi dorit. Fiindcă, per ansamblu, nu avem nici una dintre aceste "calităţi". Iar dacă le-am avut vreodată, cu siguranţă au fost uitate sub colb de cronici.

Demnitatea nu se măsoară în cantitate, desigur, şi nici în număr, ci în calitate. N-ar trebui, prin urmare, să ne îngrijorăm că n-am avut destui domnitori care să fi luptat cu turcii sau care să fi stat pavăză în faţa invadatorilor. Ceea ce ar trebui să ne facă să ne ruşinăm ar fi mai degrabă lipsa consecvenţei.

Marii domnitori, şi lupta lor pentru neatârnare, sunt tot atâtea mituri. Şi nu suntem noi de vină că le-am creat, ci istoria că ne-a învăţat să le trăim şi să ne hrănim cu ele. Fiindcă ei sunt, se pare, primii care ne vin în minte atunci când vorbim de demnitate. Şi de fapt sunt şi singurii.

Ne place, oricum, să îi scoatem mereu în faţă, să ni-i luăm drept repere. Ba chiar să îi apărăm vehement atunci când vin unii şi încep să destrame aura lor mitică. Dar ce nu ştim sau ce nu vrem să înţelegem este că nu curajul de a ne bate a fost problema noastră, ci felul în care am făcut-o şi o facem încă.

Am învăţat în tot acest timp să ne căutăm interesul, să ne facem cunoscuţi şi să încercăm să devenim cineva. Cum şi cu ce preţ a contat mai puţin. Că ne-am căciulit sau nu pe la unele porţi nici nu mai importă. N-am fost şi nu suntem oricum singurii. Ce rămâne este, vorba proverbului, un cap plecat, dar pe umeri.
Sostenitori


Ion Anapoda



p.s Urmatorea editie vin cu o surpriza 😛