Join the new world

De douăzeci de minute stătea în fața clădirii, privind în sus.

Școala era tot acolo, pe porțile ei masive țâșniseră, ca un șuvoi puternic de sânge dintr-o arteră atinsă de săgeata, elevii spre ceremonia de absolvire. Un val liniar, hotărât să treacă peste asta cât mai repede, cât mai aveau planuri.

Pe atunci era vară și el simțea ceva, cel puțin așa credea, că una din emoțiile lui nu avea legătură cu bacalaureatul. Era mai sâcâitoare - dacă l-ar fi întrebat cineva între patru ochi- pentru că, i se părea, nu avea să dispară peste vară. Ba, mai rău, ar fi subliniat el după ce discuția s-ar fi stins cumva între două beri, se va fi transformat în altceva, neîmplinire, regret, dorință, chestii de genul denumite cu cuvinte ce ieșeau numai din gura fetelor.

Și așa îl apucă o groază să intre. Aprinse o țigară rezemat de gard, urmărind treătorii de parcă își supraveghea echipa la lucru. Adică cu ochii făcând mișcări scurte, de stroboscop, fixând detaliile corpurilor și optimizând inconștient mișcarea lor. Cu o cumplită durere de cap urcă treptele și intră, smulse lista cu numerele de telefon ale colegilor ce trebuiau invitați la întâlnirea de 20 de ani și ieși înfrigurat și grăbit, ca dintr-un laborator de unde ar fi putut lua o boală fatală.

Sau poate că a fost invers, pentru că profesorul îl urmări la plecare de după perdeaua geamului înalt. Îl văzu cum, ajuns în stradă, șovăie încotro să o apuce. Spre dreapta – firma, spre stânga – orice altceva. Spre stânga, gândi profesorul și îi trasă cu degetul un indicator pe geamul aburit. Ai văzut? Încă mai pot, chicoti el.

În cafenea era groaznic de indecis, practic era uimit de cât de nehotărât fusese toată ziua, în fața porții, când trebuise să spună ceva în școală, când ieșise... Mașinăria infailibilă de luat decizii se gândea dacă să înceapă cu ea sau apelul spre ea să fie ultimul. Prea greu. Mai era o soluție, totuși... făcu o poză cu lista și trimise altui coleg pe whatsapp, te rog să te ocupi tu, eu sunt foarte prins zilele astea, pare rău, send.

Apoi dezdoi hârtia și, peste cana de cafea, privi la ultimul nume care rămăsese ascuns. Pentru că îl ascunsese. Se uită intens la numărul ei. Ce n-ar fi dat să aibă niște instrumente de măsurat sau să se fi aflat într-o vitrină de sticlă spre care un om de știință faimos să își fi condus genialii discipoli cu întrebarea Ce avem noi aici? Sau măcar într-o poezie anostă peste care, aplecat în disperare, cineva să șoptească Ce dumnezeu a vrut să spună autorul?

Răvășit dar hotărât să nu mai opună rezistență și să rămână în prezent, ținându-se cu palma puternic de marginea mesei și cu ochii reflectați în cristalele de zahăr drept sute de ancore suplimentare, o sună. Era ocupată, probabil. Dar am anunțat-o. Va veni. Gata, zise el.

Dar el va veni?, se întreba ea două zile mai târziu. Deși conversația fusese foarte scurtă și se încheiase cu două mulțumescuri, deși o rememora cuvânt cu cuvânt, atât de exact încât știu că schimbaseră 54 de cuvinte, fu copleșită de simplitatea ei. Niciun masterat în comunicare nu ar fi putut să îi ofere o bază exhaustivă spre a scotoci în semnificații, nicio lucrare de doctorat nu era utilă în a-i descifra stratificarea sensurilor, ci atât cât știa ea era destul ca să înțeleagă că nu însemnase mare lucru. Nimic, chiar.

Mă gândeam la tine, nu spusese el. Și eu mă gândeam, nu răspunsese ea.

Zâmbește, stând la biroul așezat cu fața la geam. Stiva de dosare și bibliorafturi ridică o fortificație în jurul ei dar lumina pătrunde printre ele și în linii subțiri, delicate, desenează masca ce o poartă zi de zi. Își spune sieși că poate vor vorbi mai mult la întâlnire și iese prin stânga scenei.