Join the new world

-Am intrat în cabinetul doctorului. Văd o înşiruire de oameni bătrâni însoţiţi fiecare de unul sau doi adulţi. Bătrânii erau copii când s-au aşezat la coadă, iar adulţii sunt copiii lor, care s-au născut la coadă aşteptând să fie vaccinaţi.


-Stiind cum merge treaba, am depus actele necesare şi mi-am mutat adresa de domiciliu la cabinetul medical. Mi-am dat seama că până ies eu de aici, copiii de la centrul de plasament din Sinaia vor avea la rândul lor copii.


-O pacientă pensionară a ieşit în sfârşit din cabinetul medical, după trei ani buni în care s-a lungit la vorbă cu doamna doctor. Îmi amintesc că atunci când a intrat a intrat optimistă, cu fruntea sus. Acum o văd ieşind cu picioarele înainte.


-Sunt o grămadă de părinţi cu copii mici pe care îi băga în faţă. Problema este că majoritatea se nasc aici, în sala de aşteptare, la cât aşteaptă părinţii lor să intre pentru a li se elibera o adeverinţă. Când mă bucur că îmi vine şi mie rândul, hop, se mai nasc doi sau trei care intră înaintea mea şi până să iasă mai nasc nişte adulţi la coadă. De la o vreme mă simt într-o crescătorie de iepuri, nu la un cabinet medical!


-De când stau aici fratele meu s-a însurat şi sunt fericit să anunţ că am doi nepoţi frumoşi. Dacă găsesc pe cineva să-mi ţină rândul, cu puţin noroc o să ajung la nunta celui mic şi la botezul fetiţei celui mare, care sunt ambele luna aceasta.


-Serialul "Tânăr şi neliniştit" a ajuns la final acum o săptămână, iar mie tot nu mi-a venit rândul.


-Romania a câştigat Cupa Mondială de Fotbal, iar mie tot nu mi-a venit rândul!


-Ne-au invadat ruşii. Le-a luat cam mult, dar la cum sunt drumurile în România, îi înţeleg perfect. Peste zece divizii de tancuri au ajuns în service până să ocupe Ploieştiul. În aceste condiţii va fi vai de ei când vor încerca să ocupe Bucureştiul, unde drumurile sunt aşa de proaste ca până şi avioanele se strică în timpul raidurilor. Apropo, bucureştenii sunt la fel de proşti cum erau când am intrat la cabinet pentru că tot Oprescu este primar.


-Am reuşit în sfârşit să fac rost de adeverinţa necesară, dar mi-am dat seama că mi-am ratat propria înmormântare, care a fost acum douăzeci de ani. Nici nu ştiţi cât sunt de dezamăgit. O dată moare omul, nu de mai multe ori, iar eu am ratat un asemenea eveniment extrem de important pentru mine. Toţi cei din familia mea nu mai sunt şi la fel sunt şi prietenii şi colegii de facultate. Dă-i naibii, oricum nu puteam să-i sufăr, deci n-o să-i plâng. Sunt mort, dar încă am drept de vot, semn că în România nu s-au schimbat prea multe. Problema e că dacă vreau să mă angajez îmi trebuie adeverinţă de la doctor care să demonstreze că sunt mort de foame şi apt de muncă, plus certificatul de deces. Offff, înapoi la coadă!