Pentru a X-a editie a concursului Brain

Day 2,066, 06:50 • Published in Romania Romania • by Lucia38

S-au scris atât de multe poveşti SF pentru acest concurs, încât, deşi la început am fost tentată sa particip, ulterior am inceput să am îndoieli. Sunt prea multe articole cu şanse mari să câştige concursul, aşa că, la un moment dat, am renunţat la intenţia mea de a publica povestea aceasta. M-am hotărât să o fac totuşi, pentru că, deşi e diferită de toate celelalte, cred că se poate încadra la secţiunea “Fantasy”.

Această poveste cu care doresc să mă înscriu în concursul Brain o dedic în primul rând lui Luca cel mic, iar mai apoi tuturor copiilor cuminţi. 🙂


POVESTE PENTRU COPII

A fost odată o mămăruţă mică şi plăpândă, cu aripi roşii pictate cu buline negre. În fiecare zi, după ce îşi lua micul dejun şi sorbea o picătură de rouă, zbura în poiana plină de flori să se joace cu petalele acestora, sperând că îşi va face noi prieteni printre gâzele şi gândăceii ce mişunau pe acolo. Dar, fiind foarte foarte timidă, nu îndrăznea să se bage în jocul lor, aşa că, după ce obosea de atâta zbor, se aşeza cuminte pe o frunză de iarbă, închidea ochii, asculta ţârâitul greierilor şi visa la ziua în care nu va mai fi singură. Îşi făcea atâtea planuri! Inventa atâtea jocuri frumoase în care invita o multime de prieteni! Dar... zilele curgeau monoton, una dupa alta şi nimic nu se întâmpla...



Până într-o zi........

În timp ce moţăia la soare, aude zgomot de aripi în apropiere, iar firul de iarbă pe care se aşezase începea să se încline sub greutatea încă unui corp... „Ce sa fie oare?”, îşi zise mămăruţa. „A, o fi vreo gâză obosită de atâta zburat...” Când, deodată, auzi întrebarea magică:

- Vrei sa te joci cu mine?

Mămăruţa deschise ochii mari şi zări în faţa ei o altă mămăruţă, puţin mai mare şi cu mai multe buline negre pe aripioarele roşii. Se uită în jur căutând alte mămăruţe, dar nu mai era niciuna ...

- Cu mine vorbeşti? întreabă mica mămăruţă.
- Da, cu tine şi ai face bine să te grăbeşti, prietenii mei ne aşteaptă. Dar mai întâi să facem cunoştinţă. Pe mine mă cheamă Do. Pe tine cum te cheamă?
- Eu sunt Mi, răspunse mămăruţa plecându-şi sfioasă privirea.



Şi-au luat mămăruţele zborul de pe firul de iarbă, dar nu au zburat prea mult, pentru că le-a răsărit în faţă o altă mămăruţă. Do a început să danseze în jurul ei şi să strige:
- Uite, Mi, ea e prietena mea, Re. În curând le vei cunoaşte pe Si, Fa, La şi Sol, numai că ele întotdeauna se trezesc mai târziu.

Au început joaca alergând una după alta. Do, Re, Mi..... Mi, Re, Do.... Re, Mi, Do... Vibrau petalele multicolore ale florilor de câmp odată cu atingerea aripioarelor şi totul se împletea într-o veselă melodie în care trei note se reptetau iar şi iar, una dupa alta, dar niciodată în aceeaşi ordine. Iar vântul le ţinea isonul, adiind încet printre flori şi firele de iarbă...



N-a trecut mult timp şi au început să se audă din ce în ce mai aproape, alte sunete... Si, Sol, Fa, La... La, Si, Sol, Fa... Sol, Fa, Si, La... Până s-au întrepătruns... Re, Do, Si, Mi, Fa, La, Sol... Sol, Mi, Re, Do, Si, La, Fa... Do, Mi, Sol, Fa, La, Re, Si... Râdeau pădurea, iarba şi soarele, cântau aripile mămăruţelor şi petalele florilor, iar Zâna Vară dansa pe melodia compusă de cele şapte mămăruţe. Totul era atât de frumos şi de colorat! Mi, mămăruţa singuratică era atât de fericită! Avea în sfârşit prieteni cu care să se joace, se simţea iubită, era protejată de Do, de Sol, de Fa care au învăţat-o să facă tumbe în zbor, o înveleau atunci când adormea pe o floare şi niciodată nu o lăsau singură...



Până într-o zi când, sătulă să i se acorde atâta atenţie plăpândei Mi, geloasa Re şi-a luat zborul şi a dispărut în zare. Câtă tristeţe! Câtă jale! Mămăruţele plângeau după prietena pierdută, iar Mi nu înţelegea cu ce a greşit de a supărat-o atât de tare pe Re. Doar nu se certaseră niciodată...

Şi totuşi, nu se putea termina totul. Mămăruţele aveau nevoie să zboare, aveau nevoie de flori şi de soare... Aveau nevoie de vânt şi de iarbă... Aşa că au început să se joace din nou, dar... lipsea ceva... Melodia nu mai era întreagă. Do încerca din răsputeri să o suplinească pe Re. Le îndemna pe celelalte mămăruţe să zboare mai repede în speranţa că melodia va continua să curgă şi fără ajutorul aripioarelor lui Re. A încercat şi Mi să dea o mână de ajutor dorindu-şi din tot sufletul să le vadă pe celelalte mămăruţe vesele din nou. Fără rezultat, însă... Totul era sortit eşecului. Cântecelul cel vesel era acum o baladă tristă cântată de şase perechi de aripioare.

S-au aşezat bieţii gândăcei trişti, pe petalele unei margarete. Nu voiau încă să meargă acasă, încă nu era terminată ziua...

Dar... oare ce se aude? Un zumzăit cunoscut se aude din ce în ce mai aproape. Mămăruţele se trezesc din amorţeală.

- S-a întors Re! S-a întors Re!, strigă ele în cor.

Totuşi, parcă ceva era diferit... Această Re e de fapt... altă Re! Şi-au dat seama după bulinele mămăruţei străine. Dar ce mai contează acest amănunt când magica întrebare era pe buzele tuturor:

- Vrei să te joci cu noi?

Şi uite-aşa, cercul prieteniei e din nou complet. Cântecul micilor aripioare vibrând în zbor curge din nou lin printre frunzele copacilor, printre flori şi fire de iarbă, iar Zâna Vară şi-a început din nou dansul, fericită că încă o poveste ţesută în timpul domniei ei are un final atât de fericit.





Vă salută cu drag, aceeaşi