Amintiri din... 1 Decembrie

Day 3,661, 00:13 • Published in Romania Romania • by Nicolae Crefelean

În toamna anului 1999 mi-am luat valiza de lemn și am urcat în tren spre Timișoara, acolo unde am fost încorporat în armată. Trenul a fost teribil de plin, valizele stăteau unele peste altele până în tavan și mulți tineri făceau pe grozavii, trăgeau la măsea, depănau amintiri sau își făceau planuri pentru „șederea” în orașul care a aprins făclia „României democratice” cu un deceniu în urmă.

Nu-mi amintesc mai nimic din drumul lung de peste 12 ore până în Timișoara, în afară de faptul că am stat destule ore în picioare, însă aveam emoții în legătură cu cele 12 luni de armată pe care urma să le încep. Știam că armata e rigidă, că există ordine pe care ești obligat să le execuți sau să suporți consecințele, știam că - așa ca oriunde sunt oameni - și în armată sunt oameni care vor face zile fripte soldaților încorporați și, nu în ultimul rând, speram ca „veteranii” să nu fie așa cum am tot auzit.

Am făcut sport de performanță în copilărie, așa că încă aveam o condiție fizică respectabilă. Aveam în sânge și niște disciplină, rutina exercițiilor, dorința de a fi mai bun, așa că nu mi-a fost deloc greu să execut bine pasul de defilare. Trecuse jumătatea lunii noiembrie și ne pregăteam de zor pentru depunerea jurământului în cadrul unității militare, iar într-o zi ne-a vizitat un general, așa că am avut parte de o deșteptare și inspecție ca la carte înaintea vizitei, ca totul să fie impecabil.

Nu ajung la urechile ostașilor toate explicațiile, însă am aflat scopul vizitei domnului general: selectarea unei companii de militari pentru defilarea de 1 Decembrie de la Alba Iulia. Cerințele erau evident foarte stricte, fiind esențial ca ostașii aflați în fața camerelor foto și de filmat să fie roboței care defilează fără cusur. Se pare că n-a avut cine să umple numărul de ostași necesari pentru compania de vânători de munte, așa că problema s-a rezolvat selectând de la UM-ul nostru cuantumul necesar pentru marea defilare din capitala marii uniri.

Fiind suficient de bun pentru „marea defilare”, am ajuns și eu la Alba Iulia. Hehe... ce conta că eram de fapt infanteriști? A fost suficient să fim echipați ca vânătorii de munte și am fost numa' buni de spectacol. Habar n-are lumea cine-i sub beretele verzi, nu-i așa? Nici sub alea albastre, roșii ș.a.m.d. Știau însă părinții, frații, surorile, toți cei care au reușit să ajungă cu sufletul la gură, să-și vadă tinerii ostași în ziua depunerii jurmăntului. Singura problemă e că era deja iarnă și echipamentele de iarnă erau pe adevărații vânători de munte - pe unde-or fi fost ei. Așa că am primit ținute de vară și am luat pe dedesupt câte ceva din ce-am avut fiecare, să n-o luăm razna de frig. Și ce frig a fost...


(din păcate n-am o poză de la defilarea mea)

Sincer... nu știu câte grade au fost atunci la Alba Iulia, dar pe lângă cojițele de pe noi mai erau și emoțiile - justificate de altfel. Eu unul îmi vedeam familia pentru prima dată după încorporare, apoi la eveniment veniseră și o serie de generali de cel mai înalt rang, precum și președintele țării, iar pe noi erau ochii comandanților, ochii presei locale și naționale. Fără stres, nu-i așa?

Am depus jurământul, am defilat excelent, ni s-a spus neoficial că am fost cei mai buni la defilare (probabil cum li s-a spus și altora, cine știe...), apoi am fost lăsați să ieșim în oraș cu familiile. A fost frumos. 🙂 A fost cu adevărat un eveniment remarcabil pentru mine. Mă ia cu frisoane și-acum, gândindu-mă la orele petrecute în ținutele alea de vară, însă faptul că am depus jurământul la Alba Iulia a însemnat pentru mine mult mai mult decât oricare alt loc din țară. Orașul a fost superb, am avut familia alături, am făcut un spectacol pe cinste și am avut ocazia să ies, pentru prima dată, din UM-ul în care trăisem complet izolat de lumea civilă timp de 2 luni.

Mi-am promis că voi reveni la Alba Iulia cândva, însă uite că împlinesc „majoratul” de la sărbătoarea Marii Uniri și a depunerii jurământului și n-am mai pus piciorul acolo. Va trebui să-mi conving soția să ne rupem câteva zile din concediu ca să ajungem acolo împreună - cum altfel? Cu siguranță mi-ar prinde bine niște sfaturi pentru un tur cât mai bine organizat, și probabil voi cere chiar aici sfaturi, atunci când întrevăd probabilitatea unei vizite în bătrânul oraș.

Până atunci voi mai zgribuli cu gândul la ziua asta specială din viața mea, la fel cum au zgribulit multe generații de la Marea Unire încoace în locul de naștere a României Mari. Mi-am încheiat armata undeva aproape de casă, in inima Transilvaniei, însă cu toate neplăcerile și neajunsurile armatei am avut totuși ocazia să mă leg sufletește de două mari orașe ale României. Așa că 1 Decembrie îmi aduce aminte asta și, privind în retrospectivă, mă bucur că lucrurile au decurs în felul ăsta.

Știu că-i un pic devreme, însă vă urez de-acum la mulți ani, românilor de pretutindeni. Fie suntem în țară, fie purtăm țara în sufletele noastre, pe oriunde suntem în lume.

La mulți ani, România! 🙂


Amintiri din... 1 Decembrie: https://www.erepublik.com/en/article/2657343